Mind Whispers

L.F. A.C. (Live For A Change)

2011-02-08T19:47:00.004+02:00

Te-ai întrebat vreodată care e lucrul ăla fără care să nu poţi merge mai departe? Şi oare dacă nu l-ai avea, cum ţi-ai trăi viaţa? Chiar nu e vorba de mai ştiu eu ce dependenţe, ci pur si simplu, de un anume sentiment, de un anume obicei sau de o anumită persoană (asta ca să nu spună lumea că sunt inuman).

Psihologii ar spune că sunt genul de subiect uman care se încadrează în categoria "gânditorului", ăla care despică firu'-n cinci şi care nu se va mulţumi niciodată cu un răspuns pe care şi-l oferă la o anumită întrebare. Nuuu, gânditorului îi trebuie cinci răspunsuri, ca sa fie sigur că nu va şti niciodată ce trebuie să facă, ceea ce îi permite să fie tot timpul într-o oarecare agitaţie justificată (doar are decizii de luat). Uneori, îl mai apucă ideea că totul trebuie lăsat la întamplare, drept pentru care vede în faptul că nu pune capacul la pasta de dinţi, un mod în care scutură tot controlul pe care îl deţine asupra vieţii lui. Ăsta e haosul lui. De fapt, ăsta e haosul pe care-l poate suporta fară să i se zdruncine lumea în totalitate. Dacă faci parte din categoria asta, nu vei fi niciodată mulţumit, vei avea 700 de chestii fără de care nu poţi trăi, nu pentru că ai nevoie de ele, ci pur şi simplu pentru că asta te ţine în priză, dorinţa de a obţine tot ce crezi că e important pentru tine. Şi-aşa suntem toţi până la urmă, indiferent dacă pentru tine important e să arăţi bine, să mânânci bine sau să ai cui să-i povesteşti ziua de rahat sau de minune pe care ai avut-o. Nu e niciun secret, toţi trăim ca să obtinem lucruri, sentimente sau stări, nu neapărat să trăim cu adevărat. Acum, filosoful din mine se întreabă : oare am fost creaţi ca la final de drum să enumerăm ce am obţinut şi ce nu? sau e pur şi simplu o competiţie idioată, în care cel care câştigă are cele mai multe lucruri şi cele mai puţine experienţe. Acum, nu mă înţelege greşit, nu mor de foame, nu am un scaun şi doar jumătate de masă într-o bucatărie în care ţoalele zac peste un linoleum la fel de "tânăr" ca vremurile în care părinţii noştri stăteau la coadă la lapte, dar, cu toate astea, mi-ar fi plăcut să mă laud cu mai multe amintiri, experienţe ce trebuie povestite, decât un laptop sau un LCD.

Aşa că, ai un job, îţi place sau nu. Depinzi de el, nu ţi-ai imagina viaţa fără trezitul de dimineaţă şi fără aceleaşi lucruri pe care le faci zi de zi sau fără lucrurile pe care salariul pe care îl iei ţi le permite. De ce? Asta o să sune exagerat de siropos, dar ţi-ai imaginat cum ar fi dacă nu ai mai avea oameni în jurul tău? Să fii tu singur într-o lume în care job-ul pe care îl ai acum nu ar însemna nimic? Ai fi singurul angajat din lumea asta. Isn't that fun?

Şi există lucruri pe care cu toţii le-am face altfel, am fi luat alte decizii acum 5 ani dacă am fi avut mintea de acum, ne-am fi comportat altfel într-o relaţie pe care am avut-o acum 3 ani şi ne-am fi spălat pe dinţi de 3 ori pe zi în ultimul an. Cu toate astea, asta e, am luat decizii bune, rele, sunt parte din noi şi sunt toate ale noastre. Oricât ai spune, poate, la un moment dat că lucrurile se aşează într-un anumit fel doar pentru că aşa trebuie să fie, that kinda sucks big time. Nope, lucrurile se întâmplă cum vrei tu să se întâmple. Poate, POATE, mai e şi mai ştiu eu ce energie care opreşte autobuzul să dea peste tine atunci când eşti şmecher şi treci pe roşu, dar restul it's up to you. Aşa că, prinde-te de ouă sau de sâni, după caz, şi asumă-ţi responsabilitatea pentru ce eşti, deşi nu vei şti niciodată dacă ceea ce faci e bine sau rău. Acum câţiva ani, în liceu (ştii şi tu cât de simple erau lucrurile pe atunci şi cât de repede trecea totul pe lângă tine), într-o excursie la o mănastire, undeva în judeţul Caraş, cineva întreba o măicuţă care îşi trăise aproape o viaţă întreagă gândindu-se la faptul că viaţa ei este a lui Dumnezeu : "V-aţi gândit că dacă nu există Dumnezeu, v-aţi trăit viaţa degeaba?". Amuzant pe atunci, cât se poate de real cu mintea de 24 de ani, de acum. So, dacă lucrul ăla fără de care nu poţi să-ţi imaginezi viaţa nu are niciun fel de importanţă? Dacă ai luptat pentru un corp perfect, când de fapt nimeni nu te vede? Dacă ai un salariu colosal dar nu ai cui să cumperi cadouri de Crăciun? Dacă eşti cel mai deştept om din lumea asta şi de fapt nimeni nu te înţelege? Dacă ai fi cel mai bun partener într-o relaţie, dar nimeni nu se gândeşte că ar vrea să te vadă altfel decât un simplu prieten. Ce se întâmplă atunci?

Am vorbit despre atâtea chestii care luate în ordinea haotică în care le-am trântit aici, nu au nicio logică. Ce vreau să spun este că, mai mult ca sigur, viaţa e cu totul altfel decât cred o mare parte dintre noi. Nu se măsoară în ani, nici în posesii, nici în cât de mişto arăţi la 40 de ani (asta nu înseamnă că trebuie să-ţi baţi joc de corpul tău), ci în câţi oameni ai cunoscut, în câte ai de povestit nepoţilor pe care îi vei avea sau nu, în cât de rău îţi pare atunci când aduni lucrurile pe care nu le-ai făcut.

So, live for a change and may you never have a thing without you can't live !

Over and out. I'm not back, apăs taste la nimereală :)

Coming out

2010-01-30T01:31:00.002+02:00

Nu sunt fan blog-uri - urmăresc unul singur în mod constant. Dacă e să mă întrebi de blog-ul meu - nu-s fan deloc, prea vorbesc de pe pereţi de multe ori şi în alte situaţii cam sar calul cu filosofiile despre cum nu pot să fiu eu şi despre cum ar trebui să fie alţii. Cu toate astea, mi-e drag, o dată la câteva luni, sa încep să citesc tot ce am scris, de la primul post de acum mai bine de un an, când mă întorceam înapoi în Timişoara.

În tot timpul ăsta am renunţat de o mie de ori la ideea de a mai scrie ceva aici. Mă uitam la numărul de post-uri şi la cele câteva comment-uri pe care am reuşit să nu le şterg testând setările de pe blogger şi mă gândeam că poate o să-mi pară rău dacă renunţ.

Dacă s-a rătăcit cineva pe aici, pe blog, acel "MW" ce semnează nu a însemnat niciodată nimic. Asta era şi ideea. Who the fuck is "MW"? The Mind-Whisperer :) (smiley-ul ăsta e cu ţintă directă către o anumită persoană, in a good way). Nu a contat niciodată, probabil. Nici nu am postat atât de mult încât să conteze. Acum, însă, contează, pentru mine.

So, this is it, I'm coming out, I'm going public. :)

Thanks Andi !

Linii

2010-01-04T19:15:00.003+02:00

Mi-am băgat picioarele în trasul liniilor pentru că mi s-a părut inutil să mai fac asta. Nu mai are rost să tragi linii atunci când ai tot ce ţi-ai putea dori, nu? La ce folos? Ţi s-ar ştirbi tot mirajul în care te adânceşti şi din care nu mai vrei să ieşi. Tot mirajul ăsta de care ai parte acum, îţi oferă siguranţa către care ai tânjit de-atâtea ori şi despre care ai scris de şi mai multe ori. Există lucruri pentru care lupţi, pe care le doreşti atât şi-atât de mult, încât nimic altceva nu mai contează. Şi-apoi, chiar când eşti gata să renunţi la luptă, obţii totul, inclusiv liniştea de după victorie.

Totul se aşează aşa cum nu credeai că e posibil. N-ai crezut niciodată în chestiile astea, dar chiar parcă e cineva care are grijă ca într-un final, toate uşile să se deschidă, toate piedicile să dispară şi să ai parte să-ţi trăieşti visul cu ochii deschişi. Brusc, totul se complică. Pe de-o parte pentru că atâta vreme cât ai căştigat marea luptă, acum pentru ce mai lupţi? Nimic nu pare la fel de important. Nici măcar ideea de a-ţi păstra victoria nu mai e demnă de luptă, nu în condiţiile în care se întâmplă totul acum, războinic de rahat ce eşti.

Ti-a plăcut să crezi că oamenii sunt diferiţi şi că doar mintea ta, uşor bolnavă şi plină de imaginaţie, le găseşte asemănări. E obositor să lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti, epuizant de-a dreptul, dar e de mii de ori mai greu să faci faţă la ceea ce ai obţinut. Nu pentru că nu e ceea ce-ţi doreşti, ci pentru că e ceva ce-ţi doreşti doar tu şi care nu are pentru nimeni altcineva importanţă. Pentru tine e important ca lucrurile să nu se aşeze niciodată de la sine, vrei să ştii că tot ce s-a întamplat în viaţa ta, s-a datorat - în oricât de mică măsură - faptului că aşa ai vrut tu, faptului că ai avut grijă de drumul fiecărui moment al vieţii tale. În jurul tău, nu se înţelege asta.

Te gândeşti la ultimii ani şi îţi dai seama că ai cam schimbat o grămadă de chestii la tine. Nu mai ştii de ce ai facut asta şi nici măcar daca îţi era mai bine înainte sau dacă greşeşti acum. De multe ori, nici nu mai contează. Da, a mai trecut încă un an, anul în care poate ai crezut că ai obţinut tot - de fapt, erai convins de faptul că ai obţinut mai mult decât ceea ce ţi-ai fi dorit vreodată. Cu toate astea, acum, când tragi linii, aduni momentele ce te fac să zâmbeşti din ultimul an, scazi lucrurile pe care vrei să le uiţi pentru totdeauna şi-ţi dai seama că după toată matematica asta, nu ai rămas cu mare lucru. Ai învăţat însă o gramadă de lucruri care să te ferească de părţile mai puţin bune ale noului an. Poate asta-nseamnă să înveţi să supravieţuieşti...

Getting old (confessions)

2009-10-23T23:46:00.000+03:00

Trec săptămânile una după alta. Azi e vară, mâine când te uiţi mai atent în jurul tău, copacii nu mai au frunze deloc. A venit toamna, oricât spun gurile rele că e iarnă deja. Mă întreb oare câţi mai au impresia că anul ăsta a trecut pe lângă ei fără să-şi dea seama. Sentiment de pensionar. E clar. Cu un program pe măsură.

Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri - trezit devreme, băut cafea - mai bună, mai rea -, muncă până pe la ora 20, ajuns acasă, puţină curăţenie cât să nu se şocheze nimeni care vine în vizită pe neaşteptate, 3 ferestre de messenger pentru aproximativ două ore şi apoi somn.

Sâmbătă - trezit devreme - muncă sau nu, pierdut vremea cu vizite şi cu 5 cafele până la ora 15. Curăţenie generală până pe la ora 18. Ora 23:30, club sau film, după gust, după chef.

Duminică - stomac în pioneze de la alcoolul din seara de dinainte sau vizită pentru prânz în familie. Doi prieteni - ăia singurii, într-un pub la o cafea. Înjurat de nişte chestii sfinte, pe seară, pentru noua săptămână ce începe de a doua zi.

O săptămână, două, trei... Septembrie, Octombrie, Noiembrie. 2009, 2010.

Profesional - 100% dedicat, prezent, implicat. Personal - 50% (exagerat de rotunjit în sus). Şi nici nu ştiu dacă am o problemă cu asta.

Pe undeva, există sentimentul ăla că ceva se va întampla şi că va da totul peste cap. Tot ce ştiu despre mine, tot ce nu ştiu încă. Şi nu mă deranjează să aştept. Sunt tânăr, oricât de epuizat, obosit mă simt uneori. Am timp, oricât vreau ca lucrurile să se întâmple acum şi aici. Las pe mâine ce pot face astăzi pentru că sper că mâine voi avea parte de timpul cu care mă laud. Îmi sun cunoştinţele rar, ce să le povestesc nou despre mine? Le sun atât de rar încât atunci când am ce să le povestesc nu-mi mai răspund la telefon. Probabil e un soi de răzbunare pentru că răspund atât de rar la telefon.

Şi-i drept, am o carieră, pentru care am muncit, mai mult decât am muncit pentru ce se întâmplă în plan personal, de acord. Aşa am fost învăţat, să adun responsabilităţi şi după aia să mă cac pe mine pentru că nu le mai pot face faţă. Şi-apoi feresc parul ce m-a lovit fix între ochi şi mă ridic. Merg mai departe. Măcar atât ştiu despre mine. În 90% din cazuri, mă ridic, mă şterg de praf şi merg mai departe. 10% sunt cazurile ce se transformă, în viaţa fiecăruia, în capitole neterminate. Chestii care râmân undeva pe fundalul zilelor prin care treci, despre care nu vorbeşti cu nimeni şi cărora le recunoşti existenţa după două pahare de vin, când eşti numai tu cu tine. Merg mai departe şi iau lucrurile aşa cum sunt.

Nu sunt un prieten bun, pentru că ştiu că am prieteni care înţeleg modul meu de a mă ataşa, nu sun mai târziu când spun că o voi face. Şi nu am aşteptări. No way. Never no more.

Nu ştiu să agăţ şi cică-s şi o idee arogant. Eh, lasă, n-a murit nimeni de la puţină aroganţă. Se acceptă, atâta vreme cât e în cantităţi minime.

Nu sunt frumos, am burtică, dar ştiu că sunt alţii mai puţin arătoşi ca mine (nu ştiu cât de mulţi, nici cât de puţini).

Îmi place să citesc oamenii, să ascult o poveste bună a cuiva care chiar are ceva de spus. Sunt atâtea poveşti pe care am refuzat să le ascult şi abia peste ceva timp am înţeles că am avut de pierdut.

Mă enervează faptul că toată lumea e într-o agitaţie nebună, fiecare vrea să facă mai mult decât poate în 24 de ore. Toată lumea renunţă la tot ce-i înconjoară pentru încă două grame de timp. Şi ce-i mai rău, urăsc că simt că îmbatrânesc. Sau că mă comport ca un bătrânel din ăla care vrea Duminica să se plimbe înainte de a merge în pub, la o cafea/ceai.

Oricum ar fi, cred că sunt fericit.

Fools

2009-08-23T16:07:00.006+03:00

Cap. 1 : Fools in love (aka The break-up)

General vorbind, orice despărţire e ca un lucru la care ţii foarte mult (pentru că reprezintă ceva important, sau pentru că l-ai primit de la cineva drag) pe care-l pierzi sau care se strică. Azi îl ai, mâine nu. Chiar nu contează dacă l-ai scăpat din mână, a ajuns pe podea şi s-a făcut bucăţi, din vina ta, sau pur si simplu s-a stricat de la sine, golul ăla din stomac e acelaşi. Cam aşa e şi cu despărţirile. Indiferent dacă tu eşti cel care poartă vina în întregime sau care a dorit ca lucrurile să se termine, simţi lipsa, golul... Nesăbuiţii îndrăgostiţi, asta ca să definim clar despre ce e vorba în propoziţie, sunt cei care sunt absolut fantastici împreună, se potrivesc de minune, dar care se despart din cauza orgoliului sau din cauza începutului de rutină (care oricum vine, toată lumea o ştie - şi care de multe ori, dacă ştii cum s-o priveşti, e chiar faină). Persoanele despre care vorbesc sunt cei care după ce lucrurile se termină şi "partajul" e încheiat, evită să se întâlnească unul cu altul pentru că asta le-ar face rău. Nu sunt în stare o perioadă bună să fie cu altcineva (niciunul din cei doi), dar nici tupeu suficient cât să pună mâna pe telefon şi să sune pentru a spune lucrurilor pe nume şi să ceară ceea ce-şi doresc : un nou început, un "Hai s-o luăm de la capăt". Ăştia sunt orgolioşii, cei care iubesc urând (traducere : "Îl urăsc", când de fapt, deep down simte exact opusul). Sunt cei care dacă sunt în aceeaşi încăpere simt că au un soi de elastic între ei, întins la maxim, care se chinuie să-i apropie. Liniştiţi, se fortează în a ignora atracţia. Dacă-i întrebi de ce nu mai împart aceleaşi lucruri şi acelaşi pat nu vor şti să îţi răspundă. Nu pentru că nu au chef, ci pentru că nu există un motiv real pe care să-l înţeleagă. Pur şi simplu nu ştiu.

Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că nu scriu despre un caz particular. Orice despărţire e aşa, mai puţin cele în care unul din cei doi implicaţi chiar calcă strâmb şi lucrurile scapă de sub control. Aparte de cazul ăsta, suntem cu toţii proşti atunci, poate aşa şi trebuie. Când există sentimente la mijloc, eşti chiar bou dacă eşti raţional. Mai bine prost, zic. Şi la început, şi în timp ce, şi după.

Pentru ei, the fools in love, listen to this

or just dial the fucking number.

Cap. 2 : The immortal fools (aka What if?)

Cum ar fi fost dacă? Na, asta chiar e o întrebare pe care chiar urăsc să mi-o adresez, indiferent de context. Prefer să încerc, să fiu dezamăgit sau nu, dar să ştiu că nu voi sta niciodată să regret ceva ce nu am făcut. Nesăbuiţi la categoria asta suntem, din nou, cu toţii. Asta pentru că este imposibil să faci exact ce-ţi trece prin minte, să fii pe fază întotdeauna şi să trăieşti fără regrete. N-ai cum să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău.

În toată chestia asta e vorba de faptul că "Şi mâine e o zi", de faptul că dacă azi nu fac nimic din ce aş vrea să fac, am timp mâine sau week-end-ul următor. Suntem cu toţii nemuritori până la un moment dat. Nemuritori şi proşti.

Cap.3 : Fools without a condom (no aka needed)

Acum ceva ani parcă toată chestia asta legată de HIV şi respectiv SIDA era departe de noi. De când eram mic până pe la 10-11 ani am ştiut un singur lucru despre SIDA, şi anume faptul că Freddie Mercury a murit din cauza respectivei boli. Adevărul e că atunci când eşti copil (şi eşti sănătos) nu ai de ce să-ţi baţi capul cu bolile letale. Îmi amintesc că ulterior am văzut un afiş într-un dispensar, pe care erau detaliate modalităţile prin care virusul HIV se transmite şi modalităţi prin care nu se transmite. Printre alte modalităţi de transmitere a virusului era şi "Întreţinerea relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex"(scris lângă o poză în care erau două posterioare masculine). Era chiar perioada în care începeam să-mi dau seama că îmi plac persoanele de acelaşi sex. A fost un şoc, pentru că în mintea mea, conform afişului dintr-o instituţie publică de stat, informaţia era categorică : "Ti-o tragi cu un tip, ai SIDA instant". Ani mai târziu, când programa şcolară a introdus orele în care puteai să întrebi deschis un profesor aproape orice legat de educaţia sexuală, lucrurile s-au schimbat. Apoi a apărut Internet-ul, aveam acces la orice fel de informaţie doream legat de orice fel de boală.

Am crescut într-o familie care atunci când a fost vorba de sex, a spus lucrurilor pe nume. Dacă întrebam ceva, mi se răspundea, fără să mi se spună "Eşti prea mic". Probabil am întrebat chiar în momentul în care trebuia oricum să am discuţii de genul ăsta cu ai mei şi le-a fost şi lor mai uşor. Lecţia cu prezervatiul se ţinea ori de câte ori întrebam câte ceva legat de sex, lecţia particularizată pe HIV/SIDA, niciodată. Cred că părinţii generaţiei mele - legat de restul nu mă pot pronunţa - au trăit cu impresia afişului dintr-un dispensar, şi anume că poti avea SIDA doar dacă ţi-o tragi cu cineva de acelaşi sex. Tot ei au fost învăţaţi să creadă că nu pot avea fii sau fiice gay şi-atunci ştiind categoric că nu au homosexuali sau lesbiene în familie, n-aveau de ce să deschidă subiectul SIDA.

Prin almanahurile anuale de la Agenda mai găseai câte un articol despre bolile cu transmitere sexuală, printre care şi SIDA, dar de fiecare dată totul se întâmpla dincolo de noi, în lume. Nimic nu se întâmpla în România, sau cel puţin astea erau informaţiile la care aveam eu acces. Era ca şi cum România era toată băgată într-un ditamai prezervativul care ştia să protejeze orice om de SIDA şi numai de SIDA (ca sifilisul, gonoreea etc. le "purtam" şi noi cu mândrie, eram în rând cu lumea).

Ulterior apar cazuri concrete despre persoane infectate cu HIV, date despre copii infectaţi în vremea comunismului în urma unor simple vaccinuri. Accesul la informaţie se simte.

Iarna trecută, veste mare : un tip moare de SIDA în Timişoara. Lumea stă pe loc o secundă. Nu ştiu cine e, sunt convins că a fost crunt, atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui, tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. În minte îmi vine imediat o altă întrebare, "Câţi alţii?". Ideea e următoarea : încă suntem în stadiul ăla în care credem că good things come to those who wait and bad things happen to those who deserve them. Doar că this whole shit it's not about a chinese fortune cookie. Aveam şi am convingerea că o mare parte din persoanele gay (şi straight implicit) nu folosesc un prezervativ atunci când şi-o trag. Nu de alta, dar sigur tipul ăsta drăguţ şi curat nu are cum să fie infectat. Pur şi simplu nu are cum. În câteva zile, primesc răspunsul la întrebare, unul vag ce-i drept : "multe alte persoane sunt infectate". Great !

Stăteam şi mă gândeam ce aş face dacă aş afla mâine că sunt infectat cu HIV. Nu aş avea o problemă în ceea ce mă priveşte pe mine direct, pentru că în ziua de azi, dacă eşti diagnosticat dintr-o fază incipientă de desfăşurare a virusului, poţi ţine situaţia sub control printr-o medicamentaţie strictă, fără să ajungi în faza SIDA. Trebuie acceptat însă, faptul că viaţa ţi se schimbă complet, iar sexul, ca act, din momentul respectiv, will never be the same.

În categoria asta intră proştii (ăstia chiar sunt proşti) care cred că sunt imuni la absolut orice fel de boală (sau mai nou, infecţie) cu transmitere sexuală. Drept pentru care nu dau banii pe prezervative.

So, wear a condom when you fuck, or don't and fuck up your life.

Pentru categoria asta, revin la un clip dintr-un post anterior, Positive.

...to be continued....

Toate bune !

MW

Family guy

2009-08-09T11:58:00.003+03:00

Oricât şi-ar dori maică-mea să ajung să mă însor şi să am trei copii, pe undeva acceptă liniştită faptul că nu se va întampla asta niciodată. Dorinţa asta nu vine din faptul că ar avea ea nu ştiu ce împlinire sufletească dacă m-ar vedea însurat, ci pur şi simplu crede că mi-ar fi mie mai uşor. Şi poate aşa e. Cert e că peste ani, când poate voi fi mai responsabil, aş vrea să am un copil, însă nu unul care să rezulte dintr-o căsătorie. Pe undeva mi se pare firesc, pe altundeva mi se pare imposibil. Firesc pentru că probabil am crescut cu ideea că e frumos să creşti un pui de om lângă tine, să oferi şi să primeşti iubire necondiţionat. Imposibil pentru că trebuie să fiu realist şi să accept că e complicat să fii gay şi să creşti un copil, singur sau alături de un alt tip gay. Îţi trebuie o relaţie suficient de stabilă şi o siguranţă maximă atunci când faci asta cu un tip, nu cu o tipă (aşa cum cere societatea). Doar se pun bazele unei familii. Pe lângă asta, mai e ceva. Cum te va vedea copilul atunci când creşte? Te va întreba de ce eşti gay? Te va urî pentru asta? Când a început lumea să afle că sunt gay, fie de la mine, fie de la alţii nu m-am gândit nici măcar o clipă la faptul că cei din jur, cei nesemnificativi, m-ar putea judeca. M-am gândit întotdeauna la ce tratament aş primi din partea familiei. Până la urmă, la sfârşit de zi, când totul e de rahat şi nu merge nimic cum trebuie, te întorci la familie, pentru că e cel mai important lucru posibil. Acum când familia ştie şi am tot sprijinul pe care l-aş putea primi din partea lor, nu mă intereseză niciun fel de altă părere. De fapt, despre asta e vorba. Oricât de gay am fi şi oricât de mult ne construim viaţa în jurul acestui fapt, probabil cu toţii ne dorim ca la un moment dat să avem o familie proprie sau măcar ceva care să fie apropiat de asta. Simţi asta atunci când mergi la cumpărături cu tipul ăla draguţ cu care eşti de mai bine de şase luni şi puneţi produse în coş pe rând. Tu pui în coş brânza, el ştie că s-a terminat uleiul. Tu iei de pe raft detergentul, el balsamul de rufe. E vorba de gândirea aia comună astfel încât, în final, lucrurile să fie complete. Mi-a plăcut întotdeauna sentimentul ăsta de cumpărături în super-market cu un tip cu care sunt de ceva vreme, sentimentul ăsta de "familie". Probabil după asta tânjesc de fiecare dată când încep o relaţie, după faptul că la un moment dat să pot să transform începutul într-o familie, în timp.

Agăţăm, ne-o tragem, rămânem cu câte un tip pentru o săptămână, o lună sau poate doi ani. Ca să ce? Poate am fost eu învăţat să gândesc în viitor cumva, să plănuiesc, dar îmi place să cred că nu fac nimic doar ca să fie făcut, fără să obţin un rezultat. Nu când e vorba de lucruri serioase. Mă gândesc că şi tipul ăla care şi-o trage azi cu unul, mâine cu altul - pentru că acum e tânăr şi poate - speră ca pe la treizeci şi ceva de ani să se stabilizeze şi să fie lângă un singur tip pentru ani întregi. Dacă îţi spune că nu e aşa, fie te minte, fie e inconştient.

Bottom line, adunăm ani şi ani de zile de eşecuri sentimentale. Printre noi, foarte puţini se pot lăuda sau mândri cu ce au, sentimental vorbind. O mare parte din cei pe care îi cunosc caută de multă vreme ceva stabil sau măcar ceva cu care să nu se amăgească, ceva care să fie real. Când eşti gay, timpul trece altfel. Există gândirea aia că până pe la maxim patruzeci de ani trebuie să faci cât mai multe posibil. Fie să faci sex cu cât mai mulţi, fie să ai deja pe cineva stabil când sufli în cele patruzeci de lumânări. De ce? Gandeşte-te cum te uiţi la tipul ăla de patruzeci de ani care tocmai a intrat în club sau care vine şi-ţi cere un foc - pentru că i se pare că eşti drăguţ sau poate pentru că pur şi simplu şi-a pierdut bricheta. E fosilă, nu ai cum să te uiţi la el. Şi asta e aiurea. Nu de alta, dar toţi ajungem acolo. Asta e partea proastă a lucrurilor, că dacă faci mutarea greşită, rămâi singur. Ai toate şansele să rămâi singur pentru restul vieţii, ştii asta? Pentru că atunci când eşti gay, ai termen de valabilitate.

Indiferent de cum s-au terminat relaţiile mele - alea care au contat prin faptul că au durat ceva vreme - respect tot ceea ce au însemnat şi ce au făcut din mine. Poate nu a fost omul potrivit, dar măcar am avut ceva real, o oarecare familie, chiar dacă lucrurile s-au terminat şi toată "construcţia" s-a prăbuşit din temelii.

La fel ca toată lumea, câteodată, ca acum, mă gândesc la ce am făcut în timp, la ce nu am făcut şi la ce aş vrea să fac. Altfel spus, vreau să văd cu ce sunt mai bun decât acum doi ani şi cu ce pot să fiu mai bun peste alţi doi. Din multe puncte de vedere, I'm stuck, pentru că există anumite lucruri pe care nu ai cum să le controlezi. Pot vrea eu o familie, un copil poate, dar asta nu depinde în totalitate de mine. Toată discuţia asta, care e cât se poate de ipotetică se învârte în jurul faptului că ceea ce vreau eu nu are cum să se întâmple în România. Nu poţi fi un cuplu gay care creşte un copil, pe plaiuri mioritice. E imposibil, strigător la cer şi demn de condamnat.

Legat de planuri, îmi amintesc că un tip (student la medicină) pe care îl cunoscusem la un moment dat avea trei momente în viaţă pe care vroia să le trăiască, plasate în timp, gradual. Primul moment se desfăşura pe la aproximativ 30 şi ceva de ani, într-o anumită dimineaţă dintr-o toamnă oarecare, peste drum de spitalul la care era medic. Satisfacţia era că stând pe banca de vis-a-vis de spital, în paltonul nou şi de un mare bun gust, privea fereastra unde lucra zi de zi, făcând ceea ce-i place. Era senzaţia de "Am reuşit !". Al doilea moment (plasat în timp pe la vârsta de patruzeci de ani) era cel în care se întoarce de la spital, după o gardă lungă, descuie uşa, intră în apartamentul în care stă de un an cu prietenul lui şi se îndreaptă către dormitor. Prietenul doarme, dar l-a rugat să îl trezească atunci când ajunge. Îl trezeşte cu un sărut, zâmbeşte şi se îndreaptă către duş. În timp ce face duş, simte miros de cafea proaspătă. Din baie se îndreaptă către bucătărie, găseşte cafeaua pe masă lângă un ziar - pentru că prietenul lui ştie cât de mult îi place să ţină pasul cu ce se întâmplă în lume. Beau cafeaua împreună, prietenul lui pleacă la muncă şi el adoarme liniştit. Al treilea, ultimul, se întâmpla pe la şaizeci de ani. După douăzeci de ani, sunt încă împreună, undeva într-o casă de pe plajă. El pictează, prietenul lui scrie. Sunt liniştiţi amândoi şi se iubesc la fel sau poate chiar mai mult decât de obicei, chiar dacă anii au trecut.

Mi-amintesc că am ascultat fascinat toată povestea de mai sus- poate pentru că îmi plăcea că mai sunt oameni care încă mai cred că se poate. Sunt convins că rând pe rând va apuca să vadă cu ochii toate cele trei momente, asta pentru că era evident că dorea să lupte pentru asta.

Eu unul am doar ideea de ceea ce vreau, care e cât se poate de clară. Poate mi-e frică să le ilustrez în timp, să schiţez până şi cele mai mici detalii pentru că mă gândesc că dacă nu se va întâmpla aşa cum vreau eu, voi fi foarte dezămăgit.

Partea faină a vieţii pe care o trăim este că habar nu avem ce ne rezervă ziua de mâine. Avem cu toţii o imagine asupra modului în care am vrea să arate, dar ştim clar că nu putem controla asta. Unii cred că-şi pot controla paşii, alţii se lasă la voia întâmplării. Undeva însă toţi ajung la un numitor comun, pentru că toţi işi doresc acelaşi lucru : să simtă că nu trăiesc degeaba. Unii văd împlinirea prin faptul că au un job bine plătit şi două echipe în subordine, alţii aşteaptă momentul ăla în care pot spune ca au o familie, alţii îşi găsesc rostul în faptul că reuşesc să fugă de ceva serios şi găsesc satisfacţia în one-night stand-uri. Indiferent de ce vrem, fiecare în parte, suntem cu toţii la fel, oricât de unici credem că suntem. Avem nevoie cu toţii de un scop ca să mergem înainte.

Am scris mult, poate degeaba, poate nu. Poate am vrut doar să îmi dau seama că nu am uitat anumite lucruri despre ceea ce vreau, lucruri care sunt importante.

MW

Sauvage - The Series

2009-08-01T20:07:00.003+03:00

Pentru mine Clubul Sauvage e un fel de studio în care se filmează un serial. Fiecare în parte aduce o poveste în clubul ăsta. Fiecare în parte trece prin ceva anume în fiecare Vineri sau Sâmbătă. Tot felul de despărţiri şi de combinaţii. Unele dezgustătoare, care încalcă umbra de principii pe care o mai am, altele perfect normale, previzibile chiar. De multe ori mi se pare că dacă e să te desparţi de cineva, cu siguranţă ăla e locul potrivit. Şi nu pentru că e mai uşor să dai papucii cuiva acolo, nicidecum, ci pentru că sigur se întâmplă vreo chestie care pur şi simplu te face instant să spui "Pa!". Probabil testul suprem al unei relaţii este ca cei doi porumbei să meargă două Sâmbete, una după alta, în club. Dacă rămân împreună, atunci au şanse destul de mari ca relaţia să dureze.

În sine, toată treaba asta nu are nicio legătură cu clubul, fizic vorbind, ci cu oamenii care sunt pe acolo. Răzbunări, uşi de baie trântite, drame, toate amplificate de aburii de alcool. Dacă stai să analizezi puţin, fiecare om spune ceva prin ceea ce face în club. Nici nu trebuie să stai toată noaptea să analizezi. E de ajuns să faci o pauză între două piese sau două pahare de vodka şi să priveşti în jur, aşezat cuminte într-unul din fotolii.

Cert e că de câteva săptămâni încoace, în fiecare Duminică, ora 14 (cu aproximaţie), când apuc să mă trezesc, cu stomacul distrus, fiind în stare efectiv să omor pentru o cană de cafea şi cât mai puţină lumină, am un gust amar legat de tot ce s-a întâmplat cu o seară înainte, în Sauvage. It's like a cheap version of Queer as folk. Am impresia că lumea uită că Sauvage e un club, în care pur şi simplu trebuie să te distrezi, indiferent că bei alcool ca un bou, până dimineaţă, sau pur şi simplu bei 20 de Cola pentru că eşti cu maşina sau pentru că being drunk it's not your type of fun. When together, gays really fuck each other. La figurat vorbind (în cazul ăsta). Am auzit atât de multe despre mine, 95% dintre ele lipsite de orice adevăr, pornite din club, încât prefer să ignor majoritatea oamenilor din club şi să fiu ăla despre care se presupune, fără să existe o certitudine, ăla pe care oamenii îl ştiu din vedere. Mai bine să pari fiţos, decât prieten cu toată lumea.

Oameni şuşotind, priviri aruncate aiurea. Câţiva de la masa din colţ au impresia că dacă ţi-au făcut sex oral o dată la două luni şi aţi stat la o ţigară împreună, ştiu totul despre tine. De parcă dacă au înghiţit, le-ai transmis o mare parte din amintirile tale. Ar fi chiar romantic, dacă n-ar fi dezgustător. Tipul de lângă mine îi spune persoanei cu care a venit că prietenul meu cel mai bun fute tot ce prinde. Nu că ar fi treaba lui, dar e "gossip girl" like. XOXO my ass. Nu e suficient de departe de mine şi nici muzica nu e la un volum atât de ridicat pe cât ar crede el. Aud tot. Mă apucă râsul când văd cum se distrează unii în club. Două pahare mai târziu nu-mi mai pasă de nimic. Mi se pare simpatică atmosfera, intru-n filmul meu şi ignor tot ce se întâmplă în jur. Se face dimineaţă, urăsc că plec iarăşi pe lumină.

Nici nu ştiu de ce îmi pasă sau de ce mi se pare important ca lucrurile să fie altfel în club...

Serios vorbind, s-ar putea face un serial în Sauvage. Ar prinde, garantat. Cu sau fără camere de filmat în jur, serialul se desfăşoară oricum. Simţi asta când îţi dai seama că vrei să uiţi noaptea anterioară din club datorită rahaturilor ce s-au derulat. Eu unul, încerc, pe cât posibil, să ies din serial, sau măcar să am un rol pasager, să apar o dată la 3 episoade, cuminte, cu Duminici lipsite de gust amar.

Actually, suntem cu toţii actori în Sauvage. Unii joacă mai prost, alţii genial. Unii au roluri principale, alţii sunt figuranţi (a nu se citi ca după blocuri). Unii joacă în drame, alţii în comedii. Oricum ar fi, vizionare plăcută !

MW

Understand yourself, damn it !

2009-07-28T22:47:00.002+03:00

Încă mai avem rahat, that's for sure. Pe blog-ul ăsta am avut coaiele suficient de mari cât să accept nişte lucruri destul de delicate. Nu în faţa ta, ăla care s-a nimerit sa dea de pagina asta, ci în faţa mea. Mi-am recunoscut frustrările, rahaturile pe care le-am făcut, ce nu mă face să fiu mândru si basically alte chestii legate de poziţia mea faţă de "surorile" din comunitate. Tocmai de aia, mai accept o chestie. Nu mă cunosc în totalitate, oricât mi-ar plăcea mie să cred altceva. Nu-mi cunosc reacţiile în totalitate, nu pot anticipa următoarea mişcare. Nu întotdeauna. That sucks ! Big time ! Unii ar spune că am timp să cunosc fiecare mişcare în parte, ca vorba aia, nu sunt chiar atât de bătrân. Doar că nu se pune problema aşa. Problema se pune aşa : ai voie să nu te cunoşti, să mânci o tonă de rahat, să faci atâtea porcării încât sa rămâi inconştient în prostia ta, atâta vreme cât asta nu afectează pe nimeni altcineva decât pe tine.

Mă uit la post-ul anterior, ăla cu "this time I'll make it right". Mare bullshit mai e si ăsta. Well, I didn't. Să-mi fie cu iertare, dar chiar am încercat. De data asta a fost altfel. Alt gen de persoană şi o mie patrusute cincizeci şi două de persoane care şi-au dat cu părerea despre cum suntem împreună, cum nu suntem când suntem împreună, cât de mult suferă că suntem împreună şi respectiv cât de mult ar face un sex în grup cu noi, împreună. Asta cu băgăreţii e o altă poveste. Mai spun o dată faptul că eu am avut parte de cei mai mişto tipi din oraşul ăsta. Tipi pe care alţii îi aşteaptă o viaţă. Nu că aş fi ştiut ce să fac cu ei. Unii au stat o săptămână, alţii două, ăia mai cu moţ au rezistat o lună. Şi le spun că, pe bune, eu nu sunt deloc uşor de înţeles, nici întreg la minte. Şi ei cred că mint, şi li se trezeşte interesul, parcă doar pentru a demonstra că ei pot să stea şi cu nebunu' naibii, asta doar ca să se trezească peste ceva timp, că de fapt am o mare dreptate şi că aş fi băiat fain dacă m-aş înţelege şi aş şti ce vreau. Poc ! Zboară. Nu pentru că nu ar mai sta, dar nu mai vreau eu să rămână. Şi chiar în timp ce îl alung încerc să-mi dau seama dacă într-adevăr vreau asta. Nu ştiu ce să răspund şi pleacă. Şi-uite aşa am încercat eu sa am relaţii cu 7 tipi, în mai puţin de un an.

Dar nu-mi pare rău. Mi-e ciudă doar că uneori îmi doresc prea mult să fiu cu cineva doar ca să "vând" ce am mai apoi, pe nimicuri lipsite de importanţă. Într-o săptămână nici măcar starea asta nu o sa o mai am. Nu, o sa găsesc sigur câteva explicaţii clare, care să justifice cât se poate de pertinent de ce e şi vina lui, nu numai a mea. Oricum ar fi, privind lucrurile de sus, la rece cumva, nu-ţi imagina că toate-s bune şi frumoase şi m-apucă pe mine deodată nebuniile, îi fac bagajul şi gata, îl dau afară din casă. Nicidecum. E vorba de faptul că la început, aştept anumite reacţii, poate un interes faţă de chestia aia pe care o numim atât de prematur "relaţie", mai mare decât în următoarele luni, pentru că temelia trebuie să fie rezistentă. Un interes faţă de relaţie, nu faţă de mine, să ne înţelegem, că nu e totuna. Pe lângă asta, aştept impresia (dacă nu se poate siguranţa) că e în stare să ţină singur o relaţie în spate atunci când eu "cad" şi sunt sătul de stat împreună şi de plănuit chestii în doi. Probabil am nevoie de cineva mai puţin sănătos decât mine, dacă există aşa ceva. Unul care să ştie că dacă spun "Pleacă", de multe ori asta înseamnă "Rămâi". Unul care să urască faptul că am tendinţa de a plănui, care să-mi dea peste nas când fac pe deşteptul şi care să mă pună la punct atunci când trebuie. Dacă nu văd nimic din asta cât sunt parte din relaţie, consider că am început prost. Şi un început prost nu are cum să ducă la un final satisfăcător. Cu toate astea, parc-am obosit. Ştiu teoria, de ce anume am nevoie eu. În practică, sunt execrabil. Şi e obositor, clar. Trag linia, mai adaug un tip care mă urăşte şi care o sa spună multe chestii neadevărate despre mine multor persoane care nici măcar nu mă cunosc. Dar poate o merit. Fiecare plăteşte, într-un fel sau altul, rahaturile pe care le face. Şi la un moment dat, "Îmi pare rău" nu mai are nicio valoare.

Am aţipit de trei ori scriind. So, gata. Over and out !

MW

Rahat mai avem !

2009-05-21T23:41:00.002+03:00

Mi-am dat seama că efectiv nu am nicio stare de scris atunci când toate lucrurile merg bine. Mi se pare că blog-ul ăsta a devenit un fel de cimitir sau coş de gunoi al frustrărilor. Ceea ce nu e tocmai rău. Sper totuşi să nu fie aşa. E o modalitate prin care las nişte chestii în urmă. Scriu despre ele, trag linia, închid capitolul, merg mai departe. De fapt nu scriu, vorbesc.

Zilele astea, mai mult ca oricând, nu pentru că mi-ar fi permis timpul, ci pentru că aşa s-a nimerit, am dat iarăşi drumul la auto-analiză. Ce fac bine şi de ce sunt mândru, dar mai ales ce nu am făcut bine, nu fac bine şi de care nu sunt absolut deloc mândru. Dacă mă gândesc mai bine, ştiu de unde a pornit totul. Am apucat, după foarte multă vreme, să vorbesc cu un om pentru care am însemnat ceva acum ceva timp. Foarte drăguţe discuţiile astea. Partea proastă, în cazul de faţă, e că în timp ce vorbeam, mi-am dat seama de cât de mult rău i-am făcut omului ăstuia, fără să merite, fără să îmi dea vreun motiv să-l rănesc. Şi asta a născut o întrebare : "De ce fac eu porcării din astea, în general?" Mi se pare rezonabil ca la sfărşit de zi să pot pune capul liniştit pe pernă şi să am pretenţia de la mine că astăzi n-am fost dobitoc cu nimeni. Sau cel puţin nu am fost dobitoc fără motiv. Şi totuşi, câteodată, mi se pare absolut normal să fiu ăl mai mare dobitoc de pe lumea asta, doar ca un an mai târziu, să opresc un om pentru care am însemnat ceva la un moment dat, din vorbit, şi să-mi cer iertare. Nu ca să însemne ceva, nu ca să reluăm ceva, ci pentru că simt că sunt dator cu un simplu "Îmi pare rău".

O analiză duce la alta, că doar aşa e mintea, face analogii de nebună, fără s-o poţi stăpâni. Şi ajung iar la capitolul ăla din noiembrie anul trecut, la marea chestie şi relaţie de durată, inexistentă şi aparent imposibilă în condiţiile actuale. Răbdare puţină, tot nu ştiu de ce , analiză la absolut tot ce spune şi tot ce face. Auto-cenzură, ziduri, doar ca să nu intre nimeni prea tare, să nu mă cunoască prea mult. Garda sus, ca nu cumva dacă alege să plece să lase vreun gol pe undeva. "Pe aici nu se trece !" Cam asta scrie pe mine. Sunt al dracului de complicat. Cică toţi oamenii complicaţi, sunt interesanţi. Asta-i fix p...a ! N-am eu răbdare cu mine, de interesant ce sunt, uneori, n-am cum să cer nimănui să mă suporte cu toate nebuniile mele. Când mai apare câte unul, fugitiv, pe care îl alung repede - nu ştiu de ce, din nou - mă tot gândesc să-i spun "Nici nu ştii în ce te-ai băgat". Şi mi-e să nu zic prea multe, să nu zic prea puţine. Şi mă enervează când spune prea multe, când trebuie să stabilim chestii, de parcă azi ne cunoaştem şi mâine avem nuntă la Căminul Cultural. Sunt ca la 18 ani, din nou. Parcă învăţ din nou să sărut, cam asta e senzaţia. Şi poate mă gândesc prea mult la chestia asta, poate prea îmi trebuie să ştiu paşii pe care îi fac cu mult timp înainte. Mai rău e că ştiu că toate chestiile faine sunt alea neplănuite. Îmi spunea un prieten că tre' s-aştept să facă click atunci când dau de câte un tip. Na, cred că mi s-a stricat click-uitoarea, că la mine nu face niciodată click. Şi-uite-aşa apuc eu să rănesc oamenii. Unul după altul. Dispar fără explicaţii, de cele mai multe ori, şi-mi dau seama că sunt de tot rahatul când fac asta, abia când un tip care mi se pare mie mai răsărit dispare fără explicaţii. Şi chiar nu e ok.

Colac peste pupăză, ca să se ştie, de azi îmi mai dau o şansă. And soon, I'll make it right. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Şi promit să nu mai avem rahat !

MW

Adevărul şi nu numai adevărul

2009-04-12T17:23:00.002+03:00

Am ajuns în faza aia (mi se întâmplă din ce în ce mai des) în care m-am săturat să fiu gay. Prea complicat, mă, îţi jur. De data asta, parcă e mai complicat decât de obicei. Nu sunt un frustrat din ăla care nu se înţelege, sau care se miră că se uită după funduri de bărbaţi nu după sâni de femei. Nici nu mi-aş dori să fiu altfel. Doar că la un moment dat s-au inventat triburile şi apoi comunităţile şi mai apoi s-a trezit un "dăştept" să susţină sus şi tare că avem nevoie de o chestie numită societate. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Chestia asta făcătoare de minuni, societatea, avea şi are la bază o altă treabă mişto, civilizaţia. Nimic rău până aici. Buuun. Asta-i prima parte. Se mai adaugă ceva evoluţie, două războaie mondiale, un holocaust şi câteva revoluţii şi hop!, suntem în 2009. N-ai înţeles nimic? Care-i legătura cu începutul paragrafului? Păi simplu, atunci când eşti în societate, ca parte integrantă, accepţi drepturile altor oameni, ale altor părţi integrante. Şi de câte ori vrei să le muţi faţa, nu poţi, pentru că nu te lasă o altă treabă numită lege. Nimic nou. Totul porneşte de la ideea că nimeni nu ar trebui să deranjeze pe nimeni, fiecare cu a mă-sii, dacă mi se permite exprimarea. Afli că eşti gay, urlă vreo douăzeci de huligani şi vreo 12 babe că e păcat şi că e împotriva firii şi că e împotriva evoluţiei (aham, aia care a adus holocaustul, războaiele şi revoluţiile) şi găseşti marea alinare în sânul "comuniţăţii", aia care te reprezintă, aia gay. Cu ce te confrunţi? că doar n-o fi totul roz, ce, viaţa-i uşoară?

Fie afli o tonă de chestii despre tine, majoritatea neadevărate, spuse de mai ştiu eu care tip de un stil cocălăresc fantastic, fie auzi chestii despre alţii, că X nu e bun pentru tine că umblă cu nu ştiu cine sau că stă prea mult prin Parcul Central. Oricare ar fi treaba, toată lumea vorbeşte despre chiloţii altora, indiferent de cât de maro sunt chiloţii proprii. Nouă nu ne trebuie să moară capra vecinului... De ce să moară când putem să vorbim atât de multe despre ea?

Mai e ceva. Presupunem că tu ţi-o tragi cu vecinul de peste drum, vecin care şi-a tras-o cu jumătate de oraş, că aşa a ales el. Află Ion D&G despre ce faci tu, nu că ar fi treaba lui 24 de ore pe zi, dar dacă tot n-are viaţă, ce dracu' să facă şi el? Ionel al nostru, artist din fire, are o imaginaţie foarte bogată şi deşi e cocalar, are darul de a înflori orice poveste, doar ca să pară el mai interesant şi să arate ce poveşti pline de înţeles şi de informaţii ştie el să spună. Şi-atunci din faptul că tu ţi-o tragi cu vecinul de peste drum care a avut ceva mai mulţi parteneri decât tine, Ion transformă povestea asta în : tu te-ai futut cu jumătate de oraş şi cel cu care ţi-o tragi tu şi-a tras-o cu toată Timişoara plus o mare parte din comuna Şag. Şi tu, şi vecinul sunteţi două curve, ce mai... Ieşind puţin din exemplificare, ideea e următoarea, o mare majoritate din gay nu sunt în stare să ducă o poveste mai departe aşa cum e ea, cu detaliile corecte. Dacă mi-am tras-o cu doi tipi deodată, tu sigur afli că mi-am tras-o cu cinci deodată. Bine, în mod normal povestea nu ar trebui să fie dusă mai departe to begin with, dar mi-am propus să nu mă gândesc că aşa ceva e posibil. De asta, sunt atent la ce spun, ce fac şi mai ales cui îi spun şi bineînţeles cui îi fac. :) Pentru că mai departe ajunge întotdeauna adevărul şi, din păcate, nu numai adevărul. Partea proastă e că dacă tu auzi mai ştiu eu ce chestie despre unul sau despre altul, chiar dacă îti dai seama că povestea e uşor exagerată - probabil aşa aş gândi şi eu - te gândeşti că "Bă, ceva adevăr trebuie să fie la mijloc".

Oamenii sunt diferiţi, asta-mi place mie la lumea asta, doar că mai sunt de acord şi cu faptul că există anumite reguli care se aplică pentru toţi atunci când relaţionezi. Nu spun că toată lumea ar trebui să se înţeleagă cu toată lumea, pentru că nu asta e ideea. Dacă îţi trântesc un pumn exact între ochi, nu mă aştept să-mi întorci şi ălalalt obraz, nu. Mă voi aştepta să primesc un pumn înapoi. Mai e chestia aia cu "Cel mai deştept cedează", ca justificare la faptul că ar trebui totuşi să întorci şi obrazul ălalalt, de deştept ce ai fi. Na, ăla mai deştept cedează doar ca să-şi ia avânt, ca să îţi mute obrazul la spate atunci când loveşte înapoi, aşa că stai liniştit din punctul ăsta de vedere. Revenind la ideea de bază, spunea cineva într-un profil, pe romeo, că "În locul ăsta se joacă pe toate cărţile". Şi cam aşa e. Ce-am înţeles eu din asta? Că atunci când eşti gay, nu prea ai reguli de respectat, eşti liber să faci exact ce vrei, vis-a-vis de restul oamenilor. Poate aici e problema. Există gândirea aia că poţi să spui ce vrei, despre cine vrei, pentru că toată lumea o face deja. E ca o trăsătură caracteristică.

Am fost aseară, iar, în club. În fiecare Duminică la amiază, când mă trezesc, cu stomacul în pioneze, zic că nu mai merg, gata, nu mai vreau. Mă ţine chestia asta până Sâmbăta următoare, la prânz, când mi se pare ceva normal să merg seara în Sauvage. Zicea cineva că e ca un drog. Probabil. Nu aici vroiam să ajung. Aşa, aseară în club a fost cel puţin ciudat. Am văzut o mie de tendinţe noi în modă. By the way... Se poartă frizura aia, scurt sus şi coamă pe ceafă? Asta e frizura anului? Nu de alta, dar mi se pare oribilă. No offense ! Pe lângă asta, cum pana mea să-ţi trânteşti un lanţ gros de două degete peste cămaşă, aşa, la vedere? Mă tot gândesc la ce-şi spun oamenii ăştia când se uită în oglindă, înainte de a pleca de acasă. "Ce lănţoc mi-am tras, şi ce coamă de iapă, m-aş fute cu mine"? Nici măcar nu mă duc în club ca să analizez oamenii, dar aşa ceva îţi sare în ochi, crede-mă pe cuvânt. Mai ales atunci când îţi dai seama că persoanele astea mai au şi încrederea aia maximă, ca şi cum nu s-au văzut bărbaţi mai frumoşi şi mai chiparoşi ca ei.

Mi-am spus tot timpul că am o problemă cu faptul că tot timpul mă gândesc că sigur găsesc ceva mai bun atunci când ies cu câte un tip la o cafea, chiar dacă tipul pare super ok. Şi da, am o problemă, pentru că în loc să apară mai mulţi tipi de bun gust (din toate punctele de vedere), apar Ioni D&G. Asta-înseamnă că fix din ... găsesc eu ceva mai bun.

Pe final, concluziile.
Mă mai satur să fiu gay, din când în când, pentru că nu prea ştii în cine să ai încredere. Sunt convins că aş putea să las totul la o parte, să ies din tot tămbălăul ăsta de lume gay. Nu mă obligă nimeni să fac parte din ea. Poate o să fac şi asta când o să mă supăr mai tare. :)
Pe lângă asta, urăsc faptul că se vorbeşte atât de mult despre alţii. Mi se pare lipsă de viaţă proprie, mi se pare trist.

Până una, alta, măcar pot să încerc să fiu altfel decât oamenii care nu-mi plac. Cel mai probabil, reuşesc, nu că asta ar însemna că sunt perfect.

Numa' bine !
MW

Pursuit of loneliness

2009-03-26T21:33:00.004+02:00

Zilele trecute, dupa cum e obiceiul, am avut parte de telefoane şi mesaje pline de urări de bine. Să fiu fericit, sănătos, whatever. Ştii tu, urări pe care le primim şi le dăm mai departe în funcţie de ziua în care ne aflăm (azi sunt ale mele, mâine ţi le dau, în acelaşi pachet, ţie - aşa se face :) ). Nimic special. Partea proastă, dacă vrei, a lucrurilor a fost că toate, absolut TOATE mesajele şi toate persoanele, îmi doreau, la începutul sau la sfârşitul lanţului de urări, una şi aceeaşi chestie : Să fiu iubit !

În cazuri din astea, există două situaţii : a) discuţii cu persoane cu care vorbeşti de maxim două ori pe an (şi nu ai nicio problemă cu asta) şi b) rude şi apropiaţi.

La categoria a) treaba stă în felul următor : "Mai eşti cu....?", "A, nu mai esti? Păi de ce? Cum aşa?" "Eşti singur? Lasă că o să fie bine" şi pac "Să fii iubit !". Over and over again.

La categoria cealaltă, lucrurile stau la fel. Măcar cei din categoria asta te scutesc de întrebările prin care să se lămurească ei cum ai ajuns tu singur şi (în viziunea lor) nefericit.Nu de alta, dar ştiu deja povestea, ştiu şi pe cine urăşti şi cine a fost vinovatul. Până şi mama mi-a dorit să fiu iubit, chiar dacă nu-şi doreşte asta cu adevărat (nu renunţă la speranţa că poate îmi găsesc şi eu o "dânsă" pentru care să muncesc şi pe care să o suport când e la ciclu - scârbos, ştiu; acceptă, dar nu înţelege - asta e altă poveste). Buun...Aşa, nu mă înţelege greşit, apreciez faptul că oamenii îmi doresc binele, dar toată nebunia asta e ca şi cum eşti răcit de abia te ridici din pat şi tuşeşti în asemenea hal încât efectiv îţi scuipi plamânii plini de tutun şi de viruşi, moment în care se trezeşte mai ştiu eu care să te întrebe "Eşti răcit?" (R: "Nu, aşa fac eu când mă plictisesc"). Sau alt exemplu. Ai părul lung până pe umeri (sper totuşi să nu îl ai chiar atât de lung :) ) şi te tunzi într-o zi, că aşa ai tu chef, periuţă. Scurt, dom'le. În momentul ăsta vine alt proaspăt trezit şi cu un MAREEE simţ de observaţie şi te întreabă "Te-ai tuns?". De ce întreabă lumea chestiile astea pe care oricum le observă şi cu şi fără ochelari că doar sunt evidente?

Ca să înţelegi care-i baiu', în spatele faptului că am apreciat ideea în sine, faptul că oamenii au fost drăguţi şi îmi doresc una şi alta, am văzut de fiecare dată acel "Să fii iubit !" ca pe un reminder al faptul că nu sunt cu cineva de ceva vreme încoace. Nu a mai stat nimeni să asculte că sunt bine exact aşa cum sunt, fără nimeni, oricât de mult îmi doresc să fiu cu cineva câteodată. Nu, dom'le, dacă eşti singur, sigur eşti maniaco-depresiv şi disperat de singurătate. Dacă eşti singur, trebuie să te urmărească singurătatea aia oriunde ai merge, să fie centrul universului tău. Unde mai pui că sigur nu ţi-ai mai tras-o de nu ştiu când, de parcă nu poţi să ţi-o tragi cu cineva decât dacă ai o relaţie cu el.

Apoi, în ritmul ăla obositor, încep să mă gândesc că ok, poate mi-ar sta bine câteodată lângă cineva. Să revin la obiceiurile alea anterioare, familiale (că familiare nu mai sunt demult), de gătit în doi, de cunoscut părinţi, bunici şi căţeluşi care fac pipi pe tine de bucurie (căţeluşii, nu bunicii). Şi-mi spun că "Bă, prea eşti bou şi lipsit de răbdare şi prea vrei totul sau nimic. Prea cauţi perfecţiunea şi renunţi uşor, când ai şi tu o căruţă de defecte." Şi brusc, sunt plin de miere şi zahăr şi lapte şi parcă m-aş uita puţin la "Dansez pentru tine" sau la "Poveştiri adevărate" că doar sunt aşa emotiv, viaţa e plină de emoţie şi de altruism. Şi parcă mi-e dor de toţi ăia care mi s-au părut mie doar pe jumate nepotriviţi. Şi parcă l-aş suna pe nu ştiu care să văd ce face, poate îl invit la o cafea şi-o să ne iubim pentru totdeauna. Totul e un vis, sigur mă aşteaptă cineva, să vin pe un cal alb. Şi parcă aş scrie varianta gay pentru "Romeo şi Julieta", dar aş schimba finalul, doar ca să rămână împreună până la adânci bătrâneţi. Şi parcă aş lăsa şi comment pe youtube la un clip cu Naomi, în care să scriu "Eşti cea mai tare! Mă faci mândru că sunt gay". Sunt un om mai bun, sunt într-o transă.

Stând aşa, într-o boemie totală, pe scările către împlinirea totală, încep să vizualizez tot ce n-a mers la relaţiile mele. Cu ce am greşit, cu ce au greşit ei. Şi nu ştiu dacă e de la faptul că m-am încruntat sau de la faptul că era pauză la "Poveştiri" sau de la faptul că mi-am amintit că o relaţie nu e numai lapte şi miere, ci şi nervi întinşi şi nopţi de certuri şi dimineţi cu amândoi în aceeaşi cameră şi lipsite de cuvinte şi înşelat şi saturaţie şi rutină, dar brusc am ieşit din stare aia de sentimentalism şi emoţie exagerată. E prea mult şi încă nu am întâlnit persoana aia care să merite un compromis (am mai spus asta, dacă ai fost atent la post-urile anterioare). A fost ca şi cum mi-am dat seama că am gura plină de rahat şi nu ştiam cum am ajuns în faza aia.

Ok, acum dă-i şi anuleză tot ce ai gândit adineauri.
Fiecare merită ce are şi sunt convins că dacă la un moment dat am luat o decizie, faptul că mai apoi s-a dovedit a fi una nepotrivită nu anuleză faptul că la momentul adoptării deciziei respective am crezut că e una foarte, foarte potrivită. (Asta ca să-l rezolvăm pe ăla pe care parcă l-aş fi sunat să văd ce mai face, că era partea cea mai importantă. Nu, nenică, te-ai dus la dracu', acolo să rămâi, că sigur am ştiut eu atunci de ce te-am trimis să vezi ce mai face). Asta una...

A doua :
Naomi, nu, nu mă faci mândru să fiu gay, iartă-mă că-ţi povestesc asta, dar sunt sincer. Prea faci circ pe faptul că eşti travestit/transsexual (nu ştiu exact). Prea mă deranjează că sunt asociat cu tine atunci când spun că-s gay. Oricum ar fi, îţi respect drepturile, dar nu, nu sunt alături de tine în nimic.

A treia :
Închid televizorul, las dansurile şi poveştirile să se ducă pe apa Sâmbetei şi deschid o minunăţie de episod de QAF. Frumos Brian ăsta şi perfect din punct de vedere al sarcasmului.

Ultima :
Omor caii albi, Romeo şi Juliete masculine şi mă gândesc că a ştiut el Shakespeare de ce i-a omorât pe amândoi în opera iniţială.

Gata, sunt ca nou. Înapoi la obiceiurile vechi. Îmi dau seama că iar m-am certat cu mine şi că ar trebui să mă gândesc la un tratament, de orice natură. Bunică-mea ar zice să beau ceaiuri, dar alea nu mă fac să nu mai cred uneori că m-am săturat să fiu gay. Că parcă de acolo pleacă toate. De la faptul că dai de bulangii, în loc de gay (mare om ăla care-a zis-o p-asta, că n-am zis-o eu :)) Pe lângă asta, cum să renunţ eu la a fi gay când e aşa de bine? Mă linişteşte faptul că aflu că pe romeo sunt aceeiaşi tipi cu 3 coaie (două sub puţă + mândria) şi faptul că în Sauvage lumea e exact aşa cum am lăsat-o acum o lună : oameni singuri, care ascund că nu le place singurătatea, oameni lipsiţi de curaj, dar care-şi plâng de milă şi-atât. Oameni care merită ce au. Până la urmă nu am pierdut nimic prin faptul că am ieşit din transă.

Aşa că, bine, mă, SĂ FIU IUBIT X 200, mulţumesc frumos! Promit să mă ţin de promisiune şi la un moment dat să fiu. Schimbă tu lumea, bulangiii, sau macăr lasă-mi numărul unui psiholog bun (ca să mă schimb eu) şi de acolo mai am o şansă. :))

Cheers !
MW

Porunci

2009-03-26T19:52:00.006+02:00

Hello, infidels ! :)

Nu am mai scris de o lună şi ceva. De data asta chiar nu am avut timp şi n-am avut nici parte de o conexiune rezonabilă la net. Anyway, I'm back. Înapoi în Timişoara, de care mi-a fost foarte, foarte dor, înapoi la viaţa mea, cu obiceiurile mele şi înapoi la patul meu. E clar, dacă mai avea cineva îndoieli : nicăieri nu-i mai bine ca acasă.

A fost o lună agitată, o lună rece, în care mi-am pierdut răbdarea de mii de ori. Concluzia? Simplă : Oamenii nu se schimbă, printre altele. Nici eu, nici ei. Ce facem cu chestia asta? Păi cum ce facem?! Alegem oamenii ca pe fasole. Pe ăia care nu merită îi aruncăm, pe ăia care merită îi ţinem aproape.

Ce-am mai învăţat despre mine şi despre alţii (sub formă de porunci; nu-s din alea cu copyright, aşa că poţi să le aplici şi tu, liniştit) :
1. Să nu ai aşteptări. De niciun fel.
2. Negru poate să fie gri pentru restul lumii. Întotdeauna.
3. Dacă ţi se pare că nu e ok din prima, ai dreptate. Nu va fi ok nici mai târziu.
4. Când spui "nu", să fie "nu" până la capăt.
5. Nu poţi face din rahat, praştie. Niciodată.
6. Decât să-i întorci şi obrazul celălalt, mai bine-i scoţi un ochi sau, după preferinţă, un dinte.
7. Preacurveşte. Chiar dacă nu o faci, oricum toată lumea crede că o faci de fapt.
8. Pofteşte la aproapele tău, doar aşa poţi să preacurveşti.
9. Dacă-l iei cu tine în deşert şi e dobitoc, lasă-l să putrezească acolo.

Cheers !

Ne "auzim" în curând.
MW

Curăţenie generală

2009-02-18T18:49:00.005+02:00

Mă gândeam zilele astea că ar cam trebui să-mi fac puţină curăţenie în viaţă. Am început bine. Am renunţat la nişte oameni (doi, mai exact) care-şi făceau anumite speranţe în ceea ce mă priveşte. Probabil am rănit oamenii ăştia, dar nu mi-a prea păsat, ce-i drept. Nu sunt cel mai rău om de pe lume, cu siguranţă nici cel mai bun. Din nou, e vorba de echilibru, iar eu unul nu mai sufăr, asta e clar. Nici nu ştiu când am ridicat atâtea ziduri în jurul meu. Am ridicat ziduri şi am schimbat temperatura la -50 de grade. Rece, al dracului de rece. Dar mi-e bine, sunt în siguranţă. Dacă înainte şimţeam şi apoi gândeam, acum gândesc şi după aia simt...sau nu mai simt deloc, depinde. Dacă mi-am dorit dintotdeauna să nu fac oamenii să sufere, acum nu-mi mai pasă. Nu fac un ţel din a răni oamenii, dar, până la urmă, fiecare are voie să se protejeze singur, să se apere, să ridice ziduri, iar cine nu o face, suferă. Cine n-are ziduri, să-şi cumpere, sau să-şi asume rănile. Ok, dacă mă vei lua cu bullshit-uri din alea gen "Cine nu suferă, nu simte că trăieşte...", I'm gonna slap you. Pe bune, acuma. Ce-i cu chestia asta? Nu mai ştiu cine mi-a spus-o, dar m-au luat dracii, instant, când am auzit-o. Cum vine asta? Adică ăia naivi cu uşoare tendinţe spre sado-masochism psihic sunt de fapt ăia care trăiesc cu adevărat? Adică sinucigaşii ştiu cum să trăiască de-adevăratelea?

So, curăţenie... Am nevoie de prietenii mei (pe care şi-aşa nu simt că ştiu să-i valorez în totalitate), de familie, de puţină sănătate, puţin curaj, puţină răutate, câteva principii (legate de integritate şi demnitate) şi...cam atât. Restul pot arunca la gunoi, în saci mari, negri, de plastic. Ştii cum e : viaţa ar fi chiar simplă, dacă nu am complica-o noi atât. Aşa că, nu avem nevoie de multe ca să putem trăi. Nu mai am nevoie de profil pe Romeo, de grija zilei de mâine, de ce o să fac la anul pe vremea asta, de remuşcări, de "Cum ar fi fost dacă?".

Aşa că, sunt în curăţenie generală. Mi-ar plăcea să pot spune că e "de primăvară", dar când mă gândesc că de două zile ninge în continuu, mai bine tac dracului.

Liberté, égalité, fraternité

2009-02-14T17:24:00.005+02:00

Îmi amintesc că atunci când mi-am dat seama că nu sunt singurul gay de pe lumea asta am fost extrem de fericit. E al dracului de bine să ştii că nu eşti singur, indiferent de situaţie sau de context. Pe vremea aia toată lumea se "agăţa" pe mIRC, iar Net4U2 era un fel de club de net pentru gay, în sensul că 80% din oamenii care erau pe acolo erau gay. Când am intrat eu în toată treaba asta aveam 17 ani, băiat bine-crescut, politicos, al dracului de speriat, dar cu o voinţă puternică. Într-un final am descoperit şi #gayromania, dintr-o pură coincidenţă şi m-am pus pe vorbit (că de agăţat nu prea am ştiut niciodată să agăţ, fie spun prea multe, fie prea puţine). Îmi amintesc că a fost o mare uşurare faptul că nu eram singurul şi că, wow, până la urmă eram o comunitate. SIGUR toată lumea se va înţelege cu toată lumea, e ca o familie mai mare. Mă enerva tot timpul faptul că mi se spunea că sunt prea mic pentru că mi se părea absurd. Şi ce dacă am 18 ani (ştiam că nu e bine să zici că eşti minor, de aia nu spuneam că am de fapt 17 ani)? Nu prea pot controla sau schimba asta, nu? Câţiva ani mai târziu, adică acum, am înţeles ideea... Când ai 17 sau 18 ani, eşti copil, te îndrăgosteşti uşor, vorbeşti prostii (încă mai fac asta, se pare), ai tendinţa să sufoci. Toţi am fost aşa, probabil. Mai rău e faptul că toţi uităm asta, inclusiv eu, şi punem din start ştampila de "copil" oricărui tip de 17-18 ani. Eu unul chiar nu mă văd acum împreună cu un tip care să fie sub 22- 23 de ani. Nu e vorba de faptul că îl desconsider sau că mi se pare mai puţin deştept sau mai puţin OM, dar cred că nu am fi pe aceeaşi lungime de undă.

Trecând peste asta, vremurile alea au fost frumoase. Întâlneam oameni noi, care erau oarecum diferiţi de cum mă aşteptam eu să fie. De ce? Pentru că trăiau mai mult viaţa altora decât propria lor viaţă. Altfel spus, toată lumea vorbea de toată lumea. Şi nu vorbeau "de bine". Eu am pornit din start de la ideea că nu mi-o trag cu oricine, oricând, oricum. Pe-atunci căutam relaţie. În câteva luni am apucat să mă îndrăgostesc, să adun câteva perechi de papuci de la câţiva tipi şi am apucat să îmi fac o idee despre ce se întâmplă în jurul meu, de fapt. Intrasem într-o chestie fără să-mi iau măsuri de siguranţă. Nu intrasem într-o comunitate, pentru că, ce se întâmpla nu era demn de a purta numele ăsta. Şi nu condamnam faptul că o mare majoritate din tipi căuta sex. La fel ca şi azi, aveam libertatea de a alege şi dreptul de a căuta exact ce credeam că vrem pentru binele propriu.Eram şi suntem, egali. Nu asta era problema. Doar că nu exista unitate, nimic în comun, decât o orientare sexuală şi un club în care ne adunam câţiva, la sfârşit de săptămână. Orice urmă de comunitate era înlăturată chiar de oamenii care trebuiau să formeze comunitatea respectivă, să o facă puternică. Ăsta a fost momentul în care din toţi cei pe care îi cunoscusem, am ales să rămân cu doi oameni alături, cei pe care îi credeam eu mai aproape de modul meu de a fi. A avea doi prieteni gay, nu mai mulţi, era suficient. Am încetat să cred că e important să am o relaţie bună cu oricine, doar pentru că e firesc să fie aşa. Am "ieşit" din lumea gay a momentului respectiv, dezamăgit, supărat, dar cu lecţia învăţată. Lecţia pe care o ştiam "ca pe apă" avea titlul "Nu există comunitate gay".

Dacă e să mă întrebi astăzi, încă mai ştiu lecţia aia, tot "ca pe apă". Între timp am alţi prieteni, probabil că sunt parte din lumea gay pentru că oamenii mă ştiu dintr-un "Ceau-ceau" şi dintr-o stângere de mână, alţii mă cunosc şi dintr-un "Ce mai faci?", dar faptul că ne cunoaştem nu înseamnă ca formăm o comunitate. Sunt convins de asta. Îmi amintesc că cineva m-a rugat acum ceva vreme să scriu un articol despre gay, despre ce înseamnă "comunitatea" gay pentru mine. Nu mi s-a cerut să fiu obiectiv, din contră, cred că era aşteptată aciditatea mea printre rânduri. Am scris articolul şi cred că am am fost peste limitele normale ale acidităţii pentru că articolul respectiv nu a mai fost niciodată publicat. Probabil lovea prea tare în nişte oameni care, pe vremea aia, îşi căutau drepturile altfel decât prin GayFest-uri.

Trăim într-o Românie în care putem să spunem că nu e cel mai rău lucru să fii gay. O Românie în care încă mai suntem "poponari" şi "bulangii", în care încă am mai fi omorâţi cu pietre de către unii, dacă legea ar permite asta. În acelaşi timp, trăim într-o Românie care nu prea ne are treaba, care ne lasă să ne vedem de viaţa noastră (când spun "Românie", mă refer la oameni). Părerile sunt împărţite. Unii acceptă, alţii nu. E treaba lor şi dreptul lor. Totuşi, eu am fost tot timpul de părere că nu heterosexualii sunt problema noastră. NOI suntem problema noastră. NOI ne facem rău, NOI ne facem publicitate negativă, NOI trăim conduşi de individualism, de faptul că vrem să fim acceptaţi ca fiind o comunitate când noi nu credem în faptul că suntem, într-adevăr, o comunitate. NOI, gay-ii. Adevărul că nu îi prea pasă nimănui de chestia asta, comunitatea. Am apreciat tot timpul oamenii care s-au ridicat din mulţime şi au făcut ceva pentru ca gay-ii să fie văzuţi altfel decât prin Naomi, GayFest-uri sau Tarky. Am apreciat expoziţiile de artă gay ale unui om care a fost bătut înainte pentru că e gay. Am apreciat un blog care a tras un semnal de alarmă şi oamenii care nu fac show din faptul că au o orientare sexuală diferită de majoritate. Acolo mai sunt urmele alea de comunitate.

Aşa că avem libertate, pe cât posibil, într-o societate în care încă se mai văd urme de comunism, cel puţin în mentalitate. Suntem cu toţii egali, n-are nimeni mai mult de două coaie, chiar dacă unii cred asta. Unde e fraternitatea atunci? Doar e "Liberté, égalité, fraternité"?

Ca să mă justific... Post-ul ăsta se datorează faptului că aseară clubul Sauvage a fost închis. Au fost câteva reclamaţii cu privire la gălăgie. M-a bucurat că cineva a vrut aseară să lupte împotriva faptului că poliţia ar fi închis clubul în mod abuziv şi a făcut apel la ideea de unitate între gay, chiar dacă nu eram convins de faptul că într-adevăr se putea face ceva. Cert e că toată chestia asta m-a făcut să îmi amintesc că nu vom fi niciodată uniţi. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că dacă m-ai întreba ce s-a schimbat de când aveam 17 ani până acum, aş răspunde sincer : "Nimic". Să bem şi pentru asta diseară, pentru că azi clubul e deschis, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat ieri, nu?

(Ca să înţelegi că nu fac din tânţar armăsar, chestia asta cu clubul închis nu e such a big deal,e doar un exemplu recent, dar dacă se întâmpla ceva mai grav de atât, reacţia era aceeaşi, aia de linişte generală, aia de struţ speriat, aia de "las-o, bă, că merge ashia").

A, şi nu, nu sunt mai ştiu eu ce tip de vizionar !

Destul. Over and out.

Valentine's Gay

2009-02-13T19:58:00.002+02:00

Hmm...nici nu ştiu, să vomit, să nu vomit...Here we go again cu miere, zahăr and...shit. Is love really all around? Sau e doar ceva în care trebuie să credem ca să ne fie bine şi mâine şi poimâine? Şi dacă e all around, de ce unii nu o văd şi alţii o "vând" pe atât de puţin?

Ciudată chestia asta cu dragostea. De fapt, dacă stau să mă gândesc, e chiar foarte simplu : o simţi sau nu. Dacă nu o simţi, mergi mai departe, cauţi, fie până oboseşti, fie până dai de ce îţi doreşti cu adevărat. Dacă o simţi... eh, lucrurile se complică puţin. Nu cred că ştiu vreun om care să nu fi vrut să schimbe o mare parte din ce era persoana cu care avea o relaţie. Auzisem undeva, nu mai ştiu exact unde, faptul că orice om, atunci când are o relaţie, încearcă să schimbe aproape tot ce nu-i place la partener. După vreo câţiva ani, ajungi în faza aia în care te trezeşti că-i spui "Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit". Opera de artă, aia la care ai lucrat în ultimii ani, şi la care ai schimbat atâte, astfel încât în viziunea ta să fie perfectă, pleacă în doi timpi şi trei mişcări. Şi nu pentru că vrea el, ci pentru că vrei tu (asta dacă ai noroc). I'm missing my point here, right?

Mai pe scurt (sau nu) : Tu, Georgel, îl vezi pe el, Georgică (în club, pe net, pe stradă sau chiar la coadă la shaorma, dacă vrei ), vă placeţi şi alegeţi să ieşiţi la un suc (sau să mâncaţi shaorma aia pentru care aţi stat amândoi la coadă, împreună). La suc, tu ai tricoul ăla negru care-ţi scoate ochii în evidenţă, iar el are blugii ăia mulaţi care arată ce fund mişto are şi cât de mândru e de asta. Vorbiţi timp de vreo două ore. Tu zâmbeşti frumos, la fel de politicos ca şi el. Îţi spune că vrea relaţie serioasă. Wow, ca să vezi, ce chestie, şi tu cauţi acelaşi lucru. După alte zâmbete şi alte poveşti, plecaţi. Fiecare acasă la el. Timp de vreo două ore curg mesaje. La prima vedere, sunteţi compatibili. Trei săptămâni mai târziu, the sex is amazing şi vă vedeţi aproape zilnic. Nu-ţi prea place muzica pe care o ascultă, dar asta e un fleac, nu e atât de important. Ai relaţie? Da, cum altfel? După încă vreo două săptămâni, seara pe la unşpe, Georgică e hotărât să se confeseze. Se ridică în cot, lângă tine şi-ţi spune, uşor emoţionat : "Georgele, eu cred că te iubesc...". "Şi eu cred că te iubesc", îi spui. Şi-apoi face gestul ăla cu mâna prin părul tău, pe care efectiv îl urăşti. Eh, un alt fleac. Lunile trec, totul e ok, dar între timp : pune valoare pe nişte rahaturi, se enervează prea uşor, pierde vremea pe net şi e uşor iresponsabil. Unde mai pui că ţie îţi place Ally McBeal, iar lui Prison Break. Tu?Eşti perfect, cum alftel? Bine, e clar, ştii că ai mai putea schimba una-alta la tine, dar nu e încă momentul. Într-o Duminică, de dimineaţă, îi spui, la cafea, că nu-ţi place să îşi bage mâinile prin părul tău. Înţelege şi nu mai repetă gestul. Mai apoi, încerci să îi explici că ştii tu mai bine cum ar trebui să fie viaţa lui şi că acolo greşeşte, iar dincolo clar nu procedează corect. I se pare că exagerezi, că încerci să-l controlezi şi e pus pe ceartă. Clar, se enervează prea uşor. În timp, îţi urmează sfaturile, e cu totul altfel, e schimbat complet. E total diferit faţă de cum era când l-ai cunoscut. Eşti mândru de ce ai făcut din el, de "opera" ta. Mai trece juma' de an şi chiar nu mai ai ce schimba la el. Cu toate astea, parcă ţi-e dor de Georgică ăla iresponsabil în unele situaţii. Prea e pragmatic acum şi prea serios în unele privinţe şi nici nu ţi-ai dat seama că îl iubeşti mai puţin. Îl tragi de mână, îl aşezi pe canapea, într-o zi, şi-i spui (ca în reclamă) : "Georgică, noi eram altfel. Te-ai schimbat atât de mult... Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndragostit". Se uită la tine, cu o privire uşor tâmpă... E clar că nu mai înţelege nimic.

(Acum sunt două variante ;)
1. Îşi face bagajul şi te trimite FIX la dracu'. Pleacă el în trei timpi şi două mişcări.
2. Îl trimiţi tu la dracu', prima la dreapta, după colţ, în doi timpi şi trei mişcări.

Stai liniştit, în ambele situaţii, nu o să-ţi dai seama că de fapt toată vina e a ta. El s-a schimbat doar, tu eşti perfect (cum altfel? :) )

Ai înţeles acum? Sau iar am vorbit mult şi prost? :))

Oricum ar fi, toţi facem asta şi toţi trecem prin asta. Toţi ne schimbăm şi toţi schimbăm ce nu ne place la oamenii din jurul nostru. Sau cel puţin încercăm să facem asta. Ne schimbăm pentru că acceptăm să facem un compromis (tu, că eu nu ştiu, am mai zis asta). Schimbăm oamenii pentru că uneori vrem să trăim într-o lume perfectă sau măcar una care să se apropie de perfecţiune. Dacă nu schimbi nimic la celălalt, mai e un risc, şi-anume ăla că "am stat atâta vreme cu el şi l-am acceptat aşa cum era şi uite unde am ajuns, am pierdut toţii anii ăştia". Aşa că, nicicum nu e bine. Ca în orice altceva, e vorba de echilibru. Pe care trebuie să îl găseşti, de fiecare dată. Ok, poate toată povestea asta cu Georgel şi-al lui Georgică e uşor exagerată, importantă e, oricum, esenţa ei.

Unde eram? A, la partea cu "dacă simţi dragostea...". E fain, mă, îţi jur. Sau cel puţin asa-mi amintesc că e... Cu toate astea e al dracului de complicat. Adică, o relaţie e fragilă, trebuie mânuită cu grijă. Trebuie să ai grijă de ea, să o creşti. Nu e suficient să vrei şi tu şi Georgică să aveţi o relatie , zic eu. E cu din alea, cu renunţat la unele lucruri ca să-ţi faci timp pentru altele, cu certuri, dar şi cu nişte clipe extrem de frumoase. Dacă ştii asta deja cum de eşti singur? Care din ele : cauţi doar sex sau nu ai cu cine să ai relaţie de fapt? Sau poate eşti ca mine, te-ai obişnuit să fii singur deja, îţi place.

Valentine's Day... Ok, nu-mi place roşu atât de mult cât să vad numa' inimioare mâine. Nici n-am motive să fac asta, ce-i drept, cu sau fără relaţie. Am un prieten - de care nu mai ştiu nimic de ceva vreme - care sărbătoreşte Crăciunul în o cu totul altă zi decât 25 decembrie. Nu e niciodată aceeaşi zi, probabil. E pur şi simplu ziua în care simte el că e pregătit pentru atmosfera aia a Crăciunului. De aia nu înţeleg eu sărbătoarea asta (care e importată, nu e a noastră, o ştim cu totii, dar vroiam doar să ştii că şi eu ştiu asta ;) ). Nu înţeleg de ce doi oameni au nevoie de o anumită zi ca să se iubească mai mult sau să facă un gest romantic sau să fie mai apropiaţi. Trebuie să fie o zi a îndrăgostiţilor pentru asta? De ce nu e orice zi Valentine's Day? Nici n-ar fi greu ca doi oameni să fie aşa în fiecare zi, doar se iubesc, adică au tot ce le trebuie, nu?

Gay sau nu, Valentine nu mă prinde anul ăsta. În sensul că, nu o să mă simt roşu şi plin de inimioare. În schimb, promit să beau pentru ziua asta, până la urmă unii cred în ea, deci trebuie să fie ceva de capul ei.

Nu ştiu dacă am înţeles tot ce am scris în post-ul ăsta. :)) Dar dacă ai înţeles tu, sunt mulţumit...Unde mai pui că am rezistat până la capăt fără să vomit cu toată mierea asta ameninţătoare din jur? Happy Valentine's Day, I guess... ! :)

Scurt şi la obiect

2009-02-10T14:32:00.003+02:00

Să tot fie două luni de când nu am mai scris pe aici. Nu mă întreba de ce, pentru că nu aş şti ce să răspund. Ca să rezolvăm o treabă, de vreo lună am uitat de blog-ul ăsta, iar luna de dinaintea ăsteia în care am stat prost cu memoria a fost mult prea plină.

Ce s-a schimbat :
- am renunţat, fără voia mea, la nişte principii. M-am trezit pur şi simplu că nu le mai am, nu a fost ceva plănuit. Să se noteze şi să se ţină minte faptul că I DIDN'T SEE IT COMING. În plus, am un mod de viaţă total nesănătos. Prea mult alcool şi prea multe căutări. Căutări de tot felul;
- dacă până acum am fost 100 X cerebral, între timp sunt 1000 X cerebral;
- vreau să cresc MIC :) (ca să înţelegi, am primit un mail de curând, probabil e vechea treaba şi o ştie toată lumea deja, dar eu abia acum am primit-o pe mail. Mă rog, ideea e că un adult demisionează din "funcţia" de adult pentru că e prea complicată, prea plină de responsabilităţi la care e dispus să renunţe, doar ca sa fie copil din nou. Drept pentru care vrea să crească mic.) Nu fug de responsabilităţi, nici vorbă, cred doar că m-am maturizat prea repede şi asta nu mi-a folosit (încă) la nimic.

Ce nu s-a schimbat :
- încă mi-e greu să cred în ideea plăsmuită de mulţi, găsită de puţini, aia cu "The One"-ul. Am ajuns la concluzia că unii îl găsesc, alţii nu, ceea ce e fair, oarecum. Adică, e ca şi cum ai "ajunge la televizor" sau ca şi cum ai vrea o casă şi o maşină a ta, pentru care să nu plăteşti rate. Mulţi işi doresc, puţini ajung să aibă;
- sunt la fel de sarcastic;
În rest, toate au rămas la fel.

Uite că scriu din nou... Am intrat doar pentru că mi-am amintit şi am sfârşit prin a mă analiza. Iar.

Oh, Joy !

2008-12-16T16:00:00.004+02:00

Am stat şi m-am gândit la faptul că poate blog-ul ăsta ar trebui "să moară". M-am gândit la faptul că ar trebui să mă opresc din a scrie tot felul de porcării aici, unele siropoase, altele sarcastice, sau altele care se vor a fi pline de înţeles. Apoi m-am gândit la faptul că, înainte de toate, scriu pentru mine, nu pentru ca numărul ăla de la page counter să crească de pe-o zi pe alta. Pentru mine? Cum vine asta? Păi e simplu. Sunt convins că peste câteva luni va fi o plăcere să derulez timpul şi să îmi amintesc de lunile astea pe care, dacă nu ar fi aşternute pe undeva, le-aş uita, sau cel puţin aş uita anumite detalii. Aşa că, I'm back for good. :)

Ultima dată am scris în 28 noiembrie. De atunci am răcit, m-am însănătoşit, m-am enervat de 200 de ori că vine Crăciunul şi că mă găseşte singur, m-am supărat pe toţi ăia pe care Crăciunul îi găseşte alături de cineva. M-am supărat şi pe toţi ăia care au avut dreptate când mi-au spus, plini de sinceritate, că nu ştiu să fac compromisuri, că pentru mine e "my way, or no way". M-am bucurat, în schimb, de faptul că în toate schimbările pe care le-a adus, anul ăsta a avut mare grijă în a-mi arăta care sunt oamenii pe care-i pot ţine alături şi care sunt cei după care pot trage apa liniştit.

Ok, nu sunt genul de persoană care să accepte ideea de compromis. Nu ştiu dacă am fost vreodată altfel. Dacă e să întrebi ultima persoană cu care am fost şi cea de dinainte, îţi va spune că am fost dintotdeauna la fel, din punctul ăsta de vedere. Că am un orgoliu imens şi că de aici rezultă handicapul meu în a face compromisuri. Asta refuz să cred, pentru că ultimii ani m-au învăţat că orgoliul, în cea mai mare parte, coincide cu prostia. Să fie oare egoismul de vină? Nici egoist nu sunt... Mă rog, poate sunt ceva mai egoist decât alţii, dar asta doar ca să nu fiu naiv. Măcar de-aş fi un răsfăţat din ăla care să fi primit totul pe tavă mereu, fără să dea din coate, fără să se murdărească... Dacă ar fi fost aşa, aş înţelege că nu am cum să ştiu ce e ăla compromis pentru că nu am fost niciodată pus în situaţia în care compromisul să fie necesar. Nici nu ştiu de ce îmi trebuie răspunsul la întrebarea "Bă, boule, tu ştii să faci compromisuri?". Poate pentru că mi-ar plăcea să cred că nu eu sunt vinovat pentru faptul că nu mai am răbdarea să fiu cu cineva, sau pentru faptul că anul ăsta nu simt nevoia sau dorinţa să cumpăr brad sau să pun tot felul de îngeraşi şi lumânărele prin casă, de unul singur. Sigur trebuie să fie un alt vinovat, pe undeva. Dacă îl găseşti, să îi spui că nu sunt deloc mulţumit de ce face şi că dacă se aplică şi în cazul lui chestia aia de client satisfăcut, îmi vreau toţi banii înapoi, pentru că nu sunt deloc satisfăcut de serviciile pe care le prestează.

Şi-apoi de ce e neaparăt necesar să intri în atmosfera de Crăciun? Cu puţin noroc şi cu ceva sănătate, ai toate şansele să intri în atmosferă la anul, dacă anul ăsta ratezi sclipiciul, lumânărelele şi toate rahaturile astea comerciale. Să nu îmi bagi pe gât prostia aia cu "Trăieşte clipa" şi că de asta e important să fiu tot numa' beculeţe şi să am nelipsitul zâmbet tâmp pe faţă şi mai ales în suflet ( :)) ) în perioada asta. "Fie ca" (abia aştept să primesc 50 de mesaje bulk care să înceapă la fel, cu acest "Fie ca" şi să continue cu "...lumina naşterii" sau "...bucuria nasterii") să trăieşti tu clipa asta, eu pot liniştit să stau o tură.

Dacă îmi schimb părerea, promit să anunţ imediat, până una-alta, sunt împăcat cu felul în care sunt şi cu modul în care gândesc.

Numa' bine !

Everybody's free to wear sunscreen

2008-11-28T14:32:00.002+02:00

O piesă genială.
Instrucţiuni :
1. Click play.
2. Scroll la partea cu versurile şi urmăreşte-le pe măsură ce asculţi vocea. Până la capăt.
3. Enjoy.

Everybody's Free
(to wear sunscreen)

Ladies and Gentlemen of the class of '99... wear sunscreen.

If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be IT.

The long term benefits of sunscreen have been proved by scientists whereas the rest of my advice has no basis more reliable than my own meandering experience.

I will dispense this advice now.

Enjoy the power and beauty of your youth. Never mind. You will not understand the power and beauty of your youth until they have faded. But trust me, in 20 years you'll look back at photos of yourself and recall in a way you can't grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked.

You are NOT as fat as you imagine.

Don't worry about the future; or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind; the kind that blindside you at 4pm on some idle Tuesday.

Do one thing every day that scares you.

Sing.

Don't be reckless with other people's hearts, don't put up with people who are reckless with yours.

Floss.

Don't waste your time on jealousy; sometimes you're ahead, sometimes you're behind. The race is long, and in the end, it's only with yourself.

Remember compliments you receive, forget the insults; if you succeed in doing this, tell me how.

Keep your old love letters, throw away your old bank statements.

Stretch.

Don't feel guilty if you don't know what you want to do with your life. The most interesting people I know didn't know at 22 what they wanted to do with their lives, some of the most interesting 40 year olds I know still don't.

Get plenty of calcium.

Be kind to your knees, you'll miss them when they're gone.

Maybe you'll marry, maybe you won't, maybe you'll have children, maybe you won't, maybe you'll divorce at 40, maybe you'll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary. Whatever you do, don't congratulate yourself too much or berate yourself, either. Your choices are half chance, so are everybody else's. Enjoy your body, use it every way you can. Don't be afraid of it, or what other people think of it, it's the greatest instrument you'll ever own.

Dance. Even if you have nowhere to do it but in your own living room.

Read the directions, even if you don't follow them.

Do NOT read beauty magazines, they will only make you feel ugly.

Get to know your parents, you never know when they'll be gone for good.

Be nice to your siblings; they are your best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.

Understand that friends come and go, but for the precious few you should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography in lifestyle because the older you get, the more you need the people you knew when you were young.

Live in New York City once, but leave before it makes you hard; live in Northern California once, but leave before it makes you soft.

Travel.

Accept certain inalienable truths, prices will rise, politicians will philander, you too will get old, and when you do you'll fantasize that when you were young prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders.

Respect your elders.

Don't expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund, maybe you'll have a wealthy spouse; but you never know when either one might run out.

Don't mess too much with your hair, or by the time you're 40, it will look 85.

Be careful whose advice you buy, but, be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia, dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it's worth.

But trust me on the sunscreen.

Gânduri amestecate

2008-11-28T13:08:00.004+02:00

De câteva zile am o stare destul de ciudată... De obicei ştiu să-mi definesc stările, dar acum habar nu am despre ce e vorba. Probabil sunt pur şi simplu încărcat cu problemele altora, fiind psihologul de serviciu al prietenilor mei.

Am spus tot timpul că viaţa mea ar fi un reality show de succes, sau chiar un best-seller. Nu mă plictisesc niciodată, iar drumurile pe care păşesc sunt întotdeauna întortocheate. Am mai spus că orice se întâmplă cu mine e important, indiferent dacă sunt lucruri bune sau rele, pentru că în final rămâne o poveste ce merită să fie ascultată. Sunt fericit, nimic de spus, dar faptul că vreau întotdeauna mai mult mă face să culeg fericirea în doze. Nu "te uita" aşa la mine. Toţi facem asta. Obţinem un lucru pentru care muncim foarte mult şi când îl obţinem ne bucurăm pentru 3 minute, cât fumăm o ţigară. Nu avem timp să ne bucurăm pentru că imediat ţintim către altceva, un alt lucru pentru care trebuie să luptăm ca să îl obţinem. Halal victorie.

Când tragi linia ca să aduni tot ce ai obţinut în ultimii ani, ce e important? Gradul de maturitate şi de independenţă la care ai ajuns? Cariera? Faptul că ai pe cineva lângă tine? Sau poate prietenii, numărul de tipi cu care ţi-ai tras-o sau chiar locurile pe care le-ai văzut? Îşi mai evaluează cineva ultimii ani? Eu unul refuz să cred că sunt un robot care nu ţine cont de trecut şi de prezent atunci când işi stabileşte viitorul. Dacă ar fi să evaluez ultimii 5 ani, aş spune că sunt anii care m-au schimbat cel mai mult, anii care m-au călit şi care au distrus poveştile cu zâne sau cu final fericit (vorbim de relaţii). Sunt un tip cât se poate de optimist, asta ca să înţelegi că tot ce citeşti tu aici nu sunt urme ale unor frustrări sau ale unei tendinţe către depresie. Poate tot ăştia ultimii 5 ani mi-au aruncat răbdarea la gunoi, încât îţi las impresia uneori că vreau să schimb lumea. Nu vreau să schimb lumea, ca ansamblu, nu e treaba mea. Vreau doar să schimb lumea care mă vizează pe mine, ca om. Vorbeam aseară cu nişte prieteni despre oamenii gay din jurul nostru. Am mâncat aceeaşi mâncare ca şi ei, am avut aceleaşi posibilităţi şi probabil am fost puşi cu toţii în faţa aceloraşi alegeri. De ce noi am luat deciziile care au făcut azi din noi oameni rezonabili, iar ei au luat deciziile care îi fac oameni de prost gust?

Probabil sunt doar obosit sau nefutut (am văzut că gândeşti asta, deşi nu e adevărat).

În final, nu cred că am avut o perioadă mai bună în viaţa mea. Da, de multe ori, ca şi tine, mi-ar plăcea să mai fiu în liceu. Ce simplu era pe atunci... Nimic nu era o adevarată problemă, aveam timp suficient pentru porcării lipsite de sens. Cu toate astea, abia aşteptam să cresc, să devin omul de azi. Asta tot datorită faptului că am vrut tot timpul mai mult decât am. Când vreau totul, însă, sunt rezonabil. Nu sunt lacom, nici nu exagerez în dorinţele mele. Mă bucură însă faptul că, din când în când, mai pot fi copilul ăla isteţ din liceu. Asta se întâmplă de fiecare dată când ies la un ceai cu foştii mei colegi din perioada liceului. Lucrurile devin iarăşi simple, pentru că suntem din nou adolescenţii ăia nebuni, dar care, de data asta nu mai vor să crească, pentru că acum ştim cât e de complicat.

Mă enervează să văd că în ultima perioadă toată lumea se desparte. Am nevoie ca oamenii din jurul meu să aibe relaţii, doar aşa, ca să mi se arate că încă se mai poate.

De ce-ţi spun ţie toate astea? Pentru că pot. Şi-apoi, oricum eşti la fel ca mine.

Sex, sex, sex

2008-11-27T08:46:00.003+02:00

Până la urmă cât de important e sexul într-o relaţie? În ultima perioadă parcă tot mai multă lume se desparte datorită faptului că nu mai există pasiune sau dorinţă reciprocă. Dacă e să mă întrebi pe mine, cred că sentimentele ajung să evolueze, e drept, să fie înlocuite de rutină şi mai apoi de devotament. E un curs normal, iar devotamentul poate fi un sentiment foarte puternic, o altă formă de iubire, dacă vrei... Chestia asta cu "moartea pasiunii" e mult mai gravă, însă. Pasiunea asta există în formă pură sau nu. Nu mai are cum să evolueze în cadrul unei relaţii care durează de, să zicem, 5 ani. Unde nu e sex, apar fustrări, în mare parte legate de încrederea în sine. Tuturor ne place să credem că suntem atrăgători, că suntem buni în pat, iar atunci când apare un refuz, mai ales din partea persoanei cu care eşti de ceva vreme, apare o puternică frustrare.

O prietenă foarte bună îşi încheie căsnicia care durează de mai bine de 5 ani pentru că nu mai merge sexul. Un alt prieten încheie o "relaţie" pentru că prima partidă de sex nu s-a ridicat la aşteptările sale. So, it must be important... Mă tot gândeam la faptul că mi s-a cam distrus teoria că între doi oameni e important, înainte de toate, să se iubească şi atât. Nu mă înţelege greşit, ştiu deja de mult că iubirea nu mai rezolvă orice, dar nu m-am gândit niciodată că sexul poate schimba atât de radical o relaţie de lungă durată. Acum sunt convins că până şi cel mai romantic om, ăla căruia îi curge zahăr prin vene de dulce ce e, care vede iubire în orice răsărit sau fulg de nea în naivitatea lui, va spune că sexul e important. Eu aş spune că e 60-40. 60 Iubire, 40 Sex (în mod normal aş spune 50-50, azi cred că am pus prea mult zahăr în cafea).

Pentru un tip gay, unul care nu se ascunde după perdele, sunt convins că atunci când vine vorba de sex, trebuie să existe imaginaţie. Imaginaţie şi comunicare. Imaginaţie pentru că ar trebui să încerci tot ce-ţi trece prin cap (ăsta e piperul) şi comunicare, pentru că ambii parteneri trebuie să se simtă bine într-o anumită postură de sub cearşafuri. Trebuie să spun asta : când spun comunicare nu mă refer la a vorbi în timp ce faci sex. Adică insist, nu-mi spune ce ai făcut ieri şi azi în timp ce facem sex, nici pe cine a mai înjurat Băsescu în pornirile lui. Nici mie, nici altcuiva.

Oricum ar fi, chestia asta cu sexul nu vizează nici un fel de tipar. Unora le place mai tandru, altora ceva mai sălbatic. Noi putem sta liniştiţi, cred, pentru că o relaţie gay începe întotdeauna altfel decât o relaţie straight. Altfel spus, la noi prima dată e sexul şi apoi, dacă e totul ok, se trece la pasul următor. Nimic rău în asta. Dacă stilul de viaţă ne permite asta, de ce nu am proceda aşa? E chiar fain că nu trebuie să stau nu ştiu cât cu cineva până să i-o trag. Nu cred că am auzit vreun tip gay să spună de altul că e "curvă" pentru că şi-a tras-o din prima săptămână de relaţie sau de la prima întâlnire. Când toată lumea face asta, nu mai e nimic ieşit din comun. Ăsta e avantajul nostru, faptul că ţi se permite stilul ăsta libertin. Când eşti straight, ştampila de "curvă" ţi se pune mult mai repede şi pentru mult mai puţin.

Nu ştiu dacă faptul că s-a răsturnat scara de evaluare a unei relaţii e o modalitate de evoluţie. Cert e că lucrurile s-au simplificat destul de mult. Există, poate, tendinţa către relaţia perfectă, care să funcţioneze pe toate planurile, inclusiv pe plan sexual. Sau poate devenim cu toţii mai pragmatici, înainte de a fi iraţionali.

Gay in the club

2008-11-19T09:36:00.001+02:00

Nu sunt un fan înrăit al cluburilor gay, dar când am timp şi cu cine, dau o fugă. Am fost în cluburile din Cluj, Timişoara şi evident, Bucureşti. Nu prea există o diferenţă, la nivel de mod de desfăşurare... Oameni de toate categoriile, dar asta nu are legătură directă cu faptul că e un club gay, că doar asta se întâmplă în orice club, indiferent de natura sa. Cel mai bine m-am simţit în Timişoara, în Sauvage, asta probabil pentru că merg cu cine trebuie şi pentru că e un club care arată cât de cât ok.

Lumea încă mai merge în cluburi pentru a se afişa sau pentru a agăţa. Noi (eu şi prietenii mei) mergem să ne distrăm. Şi o facem al dracului de bine, până spre dimineaţă... Din nou, asta nu are nicio legătură cu faptul că suntem în Sauvage sau Queens.

Mi se par amuzante serile alea din club în care toată lumea stă pe margine, în locul optim pentru a scana tot ce se întâmplă în jur (cine vine, cine pleacă, cine cu cine se sărută, cine cu cine intră în discuţii). Asta se întâmpla, uneori, în Queens. Oricum ar fi, se simte clar o diferenţă între cluburi... În oraşele mai mici, unde toată lumea se ştie cu toată lumea, în proporţie de 80%, tendinţa e de a te desfăşura mult mai liber decât în Bucureşti, unde cunoşti maxim 20% din lumea prezentă.

Despre Amun-Ra

Acum câteva săptămâni s-a deschis un club nou în Timişoara. Un club gay, that is. S-a început să se vorbească de faptul că va fi spectaculos, mai cu seamă ca promitea foarte multe : spaţiu, securitate, muzică bună, oameni de calitate. Toate astea adunate într-o atmosferă cu specific egiptean, sub numele Amun-Ra. În seara lansării, am stabilit împreună cu nişte prieteni să mergem să vedem ce e aşa spectaculos. Am ajuns în faţa clubului şi la intrare ni s-au cerut invitaţiile. Invitaţii? Ce invitaţii? "E petrecere privată", ni se spune. Super, bilă neagră din start. Nu a anunţat nimeni chestia asta. Ok, de apreciat securitatea maximă de la intrare, dar parcă nu aş face sex oral cuiva în faţa clubului, doar ca să arăt că sunt gay şi am ce căuta la petrecerea aia privată. Nu merită, nu sunt atât de disperat să intru. Într-un final, reuşim să intrăm (fără sex oral). Coborâm nişte scări, totul ok. În capătul scărilor, se deschide o ditamai sala, cu o lumină roşie destul de tristă. Pe margini, de o parte şi de alta, două bănci imense (ca cele de pe Motoare). Hmm, drăguţ, dar ce-i cu praful ăsta? Un nor de praf zăcea printre gay-ii de toate felurile şi generaţiile. Ne uităm mai bine, podeaua e umedă... Poate ţin la igienă, ne zicem... Înaintăm spre ieşirea din sala cu lumină roşie, ni se spune că barul e imediat pe dreapta, după ieşire. Păşim cu o încredere oarbă către bar... Prima la dreapta... Eh, ăsta e momentul în care ne loveşte o puternică stare de şoc. Ok, barul e aici, nimic de spus, dar "What the fuck?". În jurul nostru, un adevărat şantier. Pereţi nevăruiţi sau sparţi, acelaşi praf ca înainte, peste tot. Deasupra barului, luminează cu mândrie, un neon care abia se ţine în câteva fire de tavan. În faţă, alte două săli, separate de un perete. Clubul e plin, nimeni nu dansează. Muzica se aude înfundat, într-un colţ. Brusc, mă simt ca în clasa a şaptea, la o reuniune de sfărşit de trimestru. Mă întreb unde sunt sandwich-urile alea cu salam de vară şi cu branză rasă pe deasupra, ca meniul să fie complet. Măcar pe alea să le fi avut, scăpau de atmosfera asta jenantă.

Nu sunt snob, nici fiţos, pot să mă simt bine oriunde, oricum, oricând, dar mi se pare de prost gust să deschizi un club care e încă în construcţie. Mi se pare jignitor faţă de oamenii faţă de care construieşti imaginea că totul va fi mirific. Probabil specificul egiptean consta în ruinele din jurul nostru. Am stat 15 minute şi am plecat, cu promisiunea ca Amun-Ra să rămână un club în care nu o să mai călcăm niciodată atâta vreme cât arată în felul ăsta.

Chestia asta, legată de cluburi, e cu două tăişuri. Te simţi bine sau nu, e simplu. Fiecare cu alegerile lui, doar democraţia se aplică şi pentru noi, ăştia gay-ii. Mai e o treabă faină la mijloc, părerea aia că doar oamenii de proastă calitate merg în cluburi de genul ăsta. Măh, sincer să fiu, apreciez nivelul calitativ la care am ajuns şi nu cred că are vreo legătură sula cu prefectura. Ok, unii merg şi se dau în spectacol, alţii merg la agăţat şi se postează pe câte un perete cu un picior ridicat şi analizează tot până "pică ceva", iar alţii merg şi se distrează ca în orice alt club. Chiar nu e atât de complicat, trebuie doar să alegi. Ce-i drept, dacă mergi, atunci e clar că toată lumea va şti de orientarea ta sexuală, deşi sunt şi persoane hetero pe acolo, invitaţi ai celor gay. Îţi asumi un risc.

Cam atât. Am lipsit ceva vreme datorită faptului că am avut o tonă de evaluări pe cap.

Ne "auzim" în curând.

Despre atitudine şi "coming out"

2008-11-08T22:36:00.005+02:00

Aud lumea în jurul meu că preferă tipii/tipele cu atitudine... Nu cred că înteleg din prima la ce se referă. Am întrebat, cam tâmp şi plin de curiozitate "Ce e aia?" (nu de alta, dar se pot întelege multe dintr-o anumită exprimare, plus că am şi o plăcere nebună în a pune întrebări). Cică ăştia cu atitudine sunt ăia care nu se lasă (uşor) agăţaţi şi care au o oarecare aroganţă. Sunt ăia care te aprind şi care te fac să alergi după ei ca să ajungă în patul tău sau, după caz, să ajungă într-o relaţie cu tine. Aham, am înţeles acum...

Eu cred că vreau altceva de la un tip, un alt soi de atitudine... Aştept o atitudine optimă faţă de el şi ce se întâmplă în jurul lui. Vreau tipul ăla care are timp să-şi trăiască momentele alea puţine de timp liber, exact aşa cum trebuie. Îmi place atiudinea aia care urlă în gura mare, atunci când e cazul, "Sunt gay şi nu dau explicaţii nimănui pentru asta" (nu mă refer la tipii care arată prin înfăţişare sau gesturi că sunt gay). Nu sunt genul de persoană care se ascunde de ceea ce e, indiferent dacă e vorba de orientarea sexuală sau de altceva. În cazul ăsta, aştept aceeaşi atitudine şi din partea celor cu care "mă adun". Acum nu te gândi că am tricouri cu imprimeuri roz pe care scrie "I'm gay" sau că umblu pe stradă cu pene în cap sau plin de mişcări lascive. Mă refer la situaţia aia în care dacă ar veni cineva să ma întrebe dacă sunt gay, aş răspunde fără nicio problemă "Da". Nu dau în cap nimănui prin asta... Cu toate astea, cred că toţi ăia straight care ştiu de mine sau de voi, se gândesc "Oare ăsta o dă sau şi-o ia?". La întrebarea asta, în cazurile în care există curajul de a-mi fi adresată, ca răspuns fie sunt răutăcios (astfel încât persoana curioasă să îşi dea seama că depăşeşte anumite limite), fie refuz răspunsul politicos.

La noi, există mai rar persoane out, pentru că până la urmă despre asta vorbesc. Există persoane out, dar care deformează cumva ideea de "a fi out", în sensul că dacă se acceptă orientarea ca parte din sine şi-ţi mai faci şi câţiva prieteni la fel ca tine, gata, eşti out... Wrong, zic eu. "Out" pentru mine înseamnă deja momentul în care nu te ascunzi de ăia hetero. Altfel spus, e momentul în care nu-ţi mai pasă de cine anume ştie de tine, tratezi subiectul ăsta ca pe ceva normal, nu ca pe ceva adus de NASA de pe o altă planetă. Ca să ajungi aici, primul pas e acela de a spune familiei.

Da, ştiu ce gândeşti : "În România nu ai cum să faci asta deocamdată, nu e pregătită mentalitatea pentru asta". Na, bine că e pregătită pentru GayFest (care pentru mine a fost un circ total; dacă ai fost la GayFest, află că nu am fost, am urmărit doar cum a urlat presa; nu am fost pentru că nu cred că Romania e pregătită pentru asta, s-a cam sărit peste primii paşi ai "coming out-ului" comunităţii gay, s-a început direct cu pasul 3). Bine că România e pregătită pentru tot felul de personaje ciudate care reprezintă vocea comunităţii gay... Auzisem zilele trecute că la nu ştiu ce emisiune de pe nu ştiu ce canal a fost invitat(ă) nu ştiu ce travestit. Vorbea, evident, şi în numele meu, că doar era vocea ălora gay din România, în exprimări ca "Şi noi suntem oameni". Dezgustător. Nu cer nimănui voie să fiu gay, pentru că, sincer să fiu, nu consider că am fost anulat ca om în vreun fel prin orientarea mea. Atâta vreme cât atitudinea de gay este una umilă faţă de orientarea sexuală majoritară, automat se va beneficia de un comportament pe măsură din partea majorităţii. În plus, nu suntem în tările arabe, sau în mai ştiu eu ce ţară în care a fi gay e infracţiune... Cadrul de desfăşurare e ok, trebuie doar să mergem în paşi mici... A, încă ceva, refuz să cred că Naomi e şablon şi imagine a comunităţii. Dacă e aşa, şterge-ţi din minte tot ce ai citit în postul ăsta pentru că s-ar putea să fiu absurd.

Legat de tipul de atitudine din primul paragraf - aia cu aroganţa, trebuie să spun că nu o prea diger. Pentru că în majoritatea cazurilor e vorba de o aroganţă bazată pe calităţi fizice. Mai pe larg : Looks = 10, Brains = 2. Ăla frumosu', dar şi deşteptu' (ambele în acelaşi pachet, ăla pe care mi-l promite mie Noiembrie), ştie că nu trebuie să îşi arate calităţile prin aroganţă... Şi-apoi, oricât de frumos ai fi, mi se scoală mai greu la proşti... (să-mi fie cu iertare).

Enjoy !

2008-11-07T16:58:00.003+02:00

Am descoperit de curând piesa, mi-a trimis-o un prieten pe mail. O piesă reuşită, aş spune, deşi nu sunt fan Pussycat Dolls.

P.S.N-am reuşit să postez pe atât de des pe cât aş fi vrut, dar promit să ne "re-auzim" cât de curând. Până atunci, numa' bine !

Noiembrie

2008-11-04T15:57:00.004+02:00

Am apucat să văd "Sweet November" cu o zi mai târziu decât mi-am propus, adică în 2 noiembrie. Urât film :)) Mai bine mă uitam la o comedie ieftină sau la un sci-fi din ăla foarte uşor de digerat. De ce? Pentru că "Sweet November" e mult prea mult pentru siguranţa mea. E ameninţător de dulce.

Ieri mi-am citit, întâmplător, horoscopul valabil pentru noiembrie. Zice-aşa : "În noiembrie, după o perioadă nefavorabilă pe plan sentimental, aveţi un succes neaşteptat care vă va ajuta sa vă recăpătaţi încrederea". Da, sigur că da... Tot e bine, m-a amuzat copios ideea în sine. Succes neşteptat? Cum vine asta? Adică rup gura târgului şi mă aleg şi cu un tip frumos şi deştept? Foarte tare Noiembrie ăsta, îndrăzneţ mic, lipsit de diplomaţie. I-aş trage vreo doi pumni pentru că nu m-a întrebat şi pe mine dacă mă simt lipsit de succes sau şi mai şi, dacă mi-am pierdut încrederea sau nu.

Adevărul e că luna asta e tare ciudată. De obicei toată lumea se "combină" cu toată lumea (probabil din dorinţa de a nu fi singuri de Crăciun). Nu mai ai cu cine să ieşi, nici cu cine să ţi-o tragi, toată lumea are pe cineva care-i ocupă tot timpul (mă rog, aproape toată lumea ;) ). Asta e clar luna lui Mircea Radu. Nu ştiu dacă mai are emisiunea aia de doi lei, dar dacă nu o mai are şi vrea să o relanseze, să-i transmită cineva că e o ideea proastă să facă asta în 14 februarie, când are o lună întreagă la dispoziţie în perioada asta, poate alege ce zi vrea el.

Mă rog, poate toată chestia asta, "love is in the air", se întâmplă doar în Timişoara, unde mai simt şi eu urme de romantism uneori, atunci când vine toamna. Sau poate toată lumea se uită la filmul ăla ameninţător de dulce şi simte nevoia să lase garda jos. Laşii... Şi-aşa aia din film nu au rămas împreună şi sigur ea a murit până in februarie anul următor. El a renunţat la tot pentru ea, ca să ce? Ca să fie lăsat baltă pe un pod... Super ! Ce mi-a plăcut, din nou, la film, a fost faptul că tipa chiar îşi trăia viaţa, fără să se gândească la consecinţe sau la alte momente decât cel în care se afla. Sunt convins că asta se întâmplă şi în viaţa reală, atunci când ştii ca viaţa nu mai e aşa lungă pe cât tinzi să crezi că e, uneori. Adică, pe bune, cu toţii sperăm să o ducem până pe la 50 şi ceva de ani, sau poate mai mult, de aia nu ne prea interesează dacă azi facem ceva seminificativ sau nu. Doar avem timp şi mâine. E chiar aiurea ca o boală care te omoară să te facă să preţuieşti viaţa. Prost mai e omul, ca întreg...

Anyway, le doresc tuturor berbecilor (ca despre zodia asta e vorba mai sus) care descoperă succesul în dragoste luna asta şi care-şi recapătă încrederea (nu ştim care, nu se precizează), să fie fericiţi şi să scape cu viaţă. :))

O toamnă frumoasă !

Sweet november

2008-11-01T13:56:00.002+02:00

De câţiva ani încoace, în fiecare 1 noiembrie, mă uit la "Sweet November". Anul ăsta îl voi vedea singur... Nu ştiu cum va fi, pentru că de obicei eram cu cineva în perioada asta a anului. Dacă până acum am văzut filmul din perspectiva tipului implicat într-o relaţie, acum voi putea să-l văd din prisma tipului care nu are un partener stabil.

Profilul lui Romeo

2008-10-31T20:11:00.006+02:00

Propun o discuţie, atât cât permite spaţiul ăsta, blogul, pe care încă învăţ să-l folosesc. Aş vrea să ştiu cum ar trebui să arate profilul ideal. Stai, nu ţi-am dat prea multe detalii, ce-i drept. Tot timpul m-am întrebat, de exemplu, dacă cineva mai stă să citească ce e scris pe profilul de pe GayRomeo. Zic doar de GayRomeo, pentru că acolo am eu profil, nu pentru că am ceva împotriva Gaydar-ului. Profilul ăla nu e mare lucru, aşa e, dar până la urmă, pentru că trăim într-o societate homofobă, cea românească, site-urile de genul ăsta sunt singura modalitate (în afară de cluburi) prin care se poate interacţiona, fie că vrei să-ţi găseşti un fuck-buddy, fie că îţi cauţi marea iubire.

Eu de fiecare dată caut un tip la care să găsesc atât the looks cât şi the brains. De aceea eu citesc ce scrie acolo jos pe profil, mi se pare că e important ca spaţiul ăla să fie completat. Asta e faza incipientă de verificare a the brains.

La categoria asta, cea a textului, detest :
- copy/paste a textului "Here you can talk about..." (textul standard al celor de la GayRomeo, ca să ştie tot prostu' ce să scrie acolo);
- textul "Nu ştiu ce să spun despre mine, te las pe tine să ma descoperi" - denotă faptul că habar nu ai pe ce lume trăieşti, nu ştii nimic despre tine ceea ce mă opreşte din start din a vrea să te descopăr;
- texte într-o engleză născătoare de migrene puternice şi glaucom;

- texte într-o română încă nevorbită pe vreun meleag mioritic (fie lipsă de cratime, fie cratime din belşug);
- texte despre faptul că s-a terminat lumea pe care toţi muritorii o cunoşteau când ţi-ai făcut tu profil, gen "Too hot 4 you", "Nu mă poţi avea, sunt cel mai bun". Eh, uite că nu eşti... În cel mai bun caz, eşti şi prost, şi fudul.

Legat de poze, prefer să văd un zâmbet decât un penis în erecţie. Dacă tot se caută sex, se presupune că atunci când ajung cu tine în pat îţi văd şi cucul, dacă îmi arăţi tot înainte s-ar putea să renunţ la ideea de a mai vrea să-l văd şi în realitate. Nu ştiu dacă e o părere generală, dar mi se pare foarte ok să se mai păstreze misterul pe alocuri. Se-nvârte Sherlock în mormânt când ştie că sunt profile din astea cu puţa la vedere. E ca şi cum, imediat după crimă, ar fi venit criminalul la el şi i-ar fi zis "Dă-le, măh, dracu' de indicii, nu mai căuta că-ţi zic eu tot ce s-a întâmplat".

Revenim la propunerea iniţială. Până acum am primit aprecieri de la câţiva oameni pentru ce-mi fată mie mintea pe aici (mulţumesc, staţi prin zonă), oameni care mie mi s-au părut ok şi de la care aştept răspunsul (prin comment-uri) la întrebarea "Cum ar trebui să arate profilul ideal pe GayRomeo sau pe Gaydar?" (puteţi răspunde frumos, cu liniuţe sau fără, dar aş vrea să vorbiţi atât despre poze cât şi despre text). Oricine e invitat să participe, nu doar ăia pe care eu îi consider ok ;)). Promit ca mai apoi să fac un post cu toate comentariile, poate-poate mai învaţă lumea câte ceva...

Legat de ce se întâmplă pe Romeo, mai am câte ceva de spus, dar aş strica acum bunătate de post pentru că aş cam schimba subiectul cu totul. Lasă, data viitoare.

Mulţumesc anticipat !

Positive

2008-10-30T18:38:00.000+02:00

Un filmuleţ pe care l-am descoperit întâmplător. Dacă unii dintre noi încă mai gândesc în ideea că "Nu are cum să mi se întâmple mie", think again.
Piesa de pe fundal e Lisa Germano - From a shell.

It's a gay world...

2008-10-30T17:44:00.002+02:00

...una al dracului de complicată.

Whispers of a gay life... Acum, nu vă imaginaţi că tot universul meu se învârte în jurul faptului că sunt gay. Oricât de mult şi-ar dori unii, nu ai cum să fii gay şi-atât. Probabil ar deveni totul plictisitor, mai cu seamă că oriunde te uiţi, dai de aceeaşi oameni. Sunt timişorean, dar merg destul de des prin ţară (mai ales în Bucureşti). Curiozitatea nativă, să zicem, m-a făcut să îmi îndrept atenţia către tipii gay din mai multe localităţi în care ma aflam pentru o perioadă scurtă (asta a sunat ca şi cum vroiam să scriu o carte despre ei...ma rog, you do the math şi-o să înţelegi despre ce vorbesc). Treaba e simplă, o ştie toată lumea. Intri pe net, analizezi "piaţa", alegi produsul şi stabileşti strategia de cucerire (în sensul că te gândeşti la ce vrei, o cafea sau o cafea şi ceva mai mult). Stilul nu diferă niciodată, fie că eşti în Timişoara, fie că eşti în Bucureşti, Bistriţa, Iaşi, Constanţa sau chiar Brăila paşii sunt aceeaşi : "Salut!", "Ce cauţi?"(întrebare pe care personal o urăsc, pentru că mă simt ca la piaţă). Buuun... Urmează faza a doua : schimbul de poze (sau de alte poze decât cele care sunt deja pe profilul de pe internet). Faza trei e discuţia la telefon, asta dacă nu ai răbdare să discuţi pe messenger. Ultima fază e întâlnirea... De aici fiecare cu ce vrea (vezi mai sus).

Eu personal urăsc să mă întâlnesc cu un tip pentru a-i rezolva frustrările legate de fostul lui prieten. De aceea evit persoanele care încă mai cred că pot ieşi teferi şi nevătămaţi dintr-o relaţie, fără sechele, fără frustrări, fără amintiri şi fără ură faţă de "curva aia de doi bani, fostul". Chiar, ai văzut cum de fiecare dată relaţia se încheie din vina celuilalt? "El era cu ăla în oraş, în timp ce eu stăteam acasă şi îl aşteptam ca prostul" sau "Am făcut atât de multe pentru el, dar nu mă mai făcea să mă simt împlinit pentru că nu mă mai lua în braţe". Am auzit aproape toate motivele posibile pentru care celălalt a fost de vină, dar toate motivele astea nu fac niciodată o discuţie să fie interesantă. Şi-apoi, atunci când vreau să te duc repede în camera de hotel, iar tu ştii asta deja, chiar nu mă interesează tot istoricul tău de eşecuri în dragoste. Uite asta numesc eu a turn off thing.

În România, tipii (vorbesc de aia gay, că restul nu mă interesează) fie acceptă că până la urmă caută doar sex, fie se amăgesc că de fapt caută relaţie, dar după o zi de sex se încheie dragostea faţă de tipul pe care l-au cunoscut cu o seară înainte pe net, fie chiar caută relaţie (ăştia te iubesc în două ore şi 10 minute maxim - eşti cel mai ok pentru ei, cel mai devreme acasă, cel mai bun în pat).

(Las puţin garda jos:)
Am apreciat întotdeauna oamenii care ştiu ce vor, indiferent de ce aşteptări ai de la ei, ştii că nu o să-ţi pierzi prea mult vremea, pentru că nici ei nu vor să îşi piardă vremea cu tine, dacă nu merită. În acelaşi timp, port respect faţă de cei care încă mai caută un partener stabil... Acum vorbesc de cei care chiar ştiu ce presupune o relaţie. Eu unul nu mai pot face asta. Mi-a cam ajuns. Nu mai am răbdarea necesară, în plus nu-mi mai plac dulcegăriile şi nici nu mai pot să gândesc pentru doi. Mi-am dat seama că m-am obişnuit să fiu singur, să fiu egoist, să nu mai plănuiesc. Poate nu am cel mai sănătos mod de viaţă, dar deocamdată mi-e bine. Am o vagă presimţire că lucrurile nu se vor schimba prea curând.

E prima postare, am riscat să te fi enervat puţin. Nu sunt un om rău, sunt doar omul care s-a cam săturat de incompetenţi, omul care e sarcastic, omul pe care nu-l mai impresioneză prea multe.

Să ne "re-auzim" cu bine !