Orient Express

Oameni vin şi oameni pleacă. Suntem obişnuiţi ca lucrurile să fie aşa şi nu altfel. Sigur ai stat de nenumărate ori într-o gară sau într-o oarecare staţie de autobuz şi te-ai uitat la oamenii care coboară din trenuri, din autobuze şi care par să aibă o ţintă sigură, un traseu de urmat sau pe cineva la care trebuie să ajungă. Acum gândeşte-te că gara sau staţia de autobuz e chiar viaţa ta. Eşti mereu pe peron şi zilnic ajung trenuri în gara ta. Puhoaie de oameni coboară, fiecare cu ţinta lui, fiecare cu traseul lui. Cu toate astea, astăzi, sunt în gara ta, în viaţa ta. Unii sunt acolo doar pentru că aşteaptă trenul următor. Alţii sunt acolo pentru că s-au urcat în trenul greşit şi câţiva se bucură că au ajuns în această gară şi nu în alta pentru că simt că locul în care au ajuns e destinaţia finală. Nimic mai simplu, aşa-i? Ok, dar cum ştii care din ce categorie face parte?

Până la urmă de ce trebuie să împarţi oamenii în categorii? Chiar dacă ai putea face asta, ştii sigur că orice om poate să aleagă să schimbe categoria din care face parte în viaţa ta, doar ai experienţa anilor din spatele tău, când nu o dată s-a întâmplat asta. Cei care s-au urcat în trenul greşit, pot rămâne la destinaţia asta pentru o lungă perioadă, pentru că descoperă lucruri neaşteptate, aşa cum şi cei care au ajuns şi au rămas în viaţa ta pentru că au vrut să fie acolo, cu prima ocazie pot pleca.

Oameni vin şi oameni pleacă. Am vrea cu toţii să putem controla care persoane să vină (şi să rămână) şi care să plece, dar ia zi-mi tu mie când ţi-a ieşit asta vreodată? Dacă ajungi să accepţi că din punct de vedere social totul e ca o sală de aşteptare proprie, în care oamenii se schimbă pe măsură ce timpul trece şi trebuie să plece către o altă destinaţie, atunci nimic nu poate fi mai simplu. E drept, unii vor rămâne până târziu, alţii pleacă devreme. Cred că singurul lucru cert e faptul că oamenii din viaţa ta trebuie să fie liberi, să decidă care e locul în care vor să fie acum sau în timp şi momentul în care aleg să părăsească punctul în care se află acum, viaţa ta.

Am învăţat să renunţăm la oameni cu sau fără tam-tam, pentru că întotdeauna locul persoanei care pleacă va fi ocupat de o persoană nouă. Foarte rar mai găseşti un loc liber într-o sală de aşteptare dintr-o gară mare, nu? Şi într-o sală de aşteptare plină, imediat ce se eliberează un loc, întotdeauna există cineva care să vrea să ocupe locul eliberat. Uiţi că întotdeauna vin alte trenuri cu alţi oameni, iar omul (tu) nu lasă goluri în viaţa sa niciodată, pentru că, fire ambiţioasă fiind sau poate, din orgoliu, i se va părea întotdeauna că dacă are goluri, atunci e neîmplinit. De aceea, suntem într-o continuă căutare.

Aşa că, ai foarte mulţi prieteni şi naivitatea care încă, se pare, te mai caracterizează, te opreşte să faci diferenţa între cunoştinţe, oameni pe care îi ştii de la o bere, din trei fraze despre nimicuri şi cei care-ţi sunt cu adevărat prieteni. Nu-i nimic, ai tot timpul să înveţi să faci diferenţa între oameni până la urmă. Unde mai pui că vei învăţa totul pe pielea ta şi că un cap trântit de pragul de sus e de cel puţin cinci ori mai valoros decât douăzeci de sfaturi din partea altora? Sau poate greşesc, ai cinci prieteni, adevăraţi, pe care ştii că te poţi baza oricând pentru că ştii că aşa cum ei pot avea încredere în tine şi în ajutorul tău necondiţionat, la fel poţi face şi tu. Pe ăştia, sună-i să vezi ce mai fac şi zi-le din când în când un "Mulţumesc !" -fără motiv, doar pentru că e Duminică.

Şi da, suntem fiinţe sociale, avem tendinţa de a depinde de oameni. Partea proastă (sau faină, după caz individual) a lucrurilor este că nu depindem de cineva anume, ca om, ci de oameni ca întreg. Luăm situaţia următoare, ca să fie limpede : una din relaţiile anterioare, care după un an, doi, trei, o viaţă de om, a eşuat lamentabil. Câţi ani au trecut de atunci? Câţiva, suficienţi. Sunt ani buni de când eşecul despre care vorbesc a avut loc şi de când ţi se părea oarecum imposibil să mergi mai departe fără omul cu care ai petrecut atâta timp. Rutina, timpul, amintirile sau poate chiar lucrurile pe care le-aţi obţinut împreună creează dependenţa strictă şi particulară de omul de care tocmai te desparţi. Cu dependenţa te lupţi ca să poţi merge mai departe. Asta înseamnă să uiţi, de fapt - să poţi trece peste dependenţa de viaţa în doi pe care ai experimentat-o cu persoana respectivă, nu cu altcineva. Ăsta e golul despre care vorbeam mai sus, un gol care, în momentul în care se desfăşoară, te face să fii absolut convins de faptul că nu ai cum să pui pe altcineva în locul persoanei care-şi ia rămas bun. 

Ok, acum uită-te astăzi la tine, ai o nouă relaţie, golul respectiv a fost ocupat de o cu totul altă persoană. Acum, ai o dependenţă nouă şi o manifeşti, inconştient, faţă de altcineva. Nu te aşteptai la asta atunci când eşecul relaţie de acum câţiva ani a avut loc. Altă rutină, alt timp şi alte amintiri. Credeai că oamenii noi ce vin în viaţa ta, ocupă întotdeauna locuri noi, lângă locurile libere, golurile, pe care le lasă cei ce pleacă. De fapt, dacă te uiţi mai atent, ocupă întotdeauna aceleaşi locuri pe care oamenii dinainte lor le-au ocupat, dar care, brusc, erau libere.
Mai e ceva. Poate golul nu a fost ocupat de nimeni încă, dar parcă nu e aşa rău, în tot timpul ăsta ai avut timp să te descoperi pe tine şi ai aflat că îţi place să citeşti sau că eşti mult mai bun în a face ceva anume decât credeai înainte.

Aşa că, sentimental vorbind, depinzi de un singur om, din mulţimea de oameni din viaţa ta, care nu e niciodată acelaşi, dacă e să privim în timp. Probabil depinzi mai degrabă de mulţime, de sursa care poate să-ţi ofere un om nou ce poate să ocupe locul celui care dispare din viaţa ta, decât de omul care e acum lângă tine. De fapt asta ar trebui să-ţi dea siguranţa că lucrurile vor fi cum nu se poate mai bine atunci când, brusc, rămâi singur, faptul că niciodată, într-o sală de aşteptare plină cum e şi viaţa ta, nu va rămâne un loc liber pe care nimeni să nu vrea să se aşeze. Întotdeauna vei găsi pe cineva în mulţime.

Nu mă înţelege greşit şi nu judeca uşoara-mi tendinţă de a duce lucrurile la extrem. Departe de mine gândul că oamenii care sunt acum în viaţa ta nu sunt valoroşi sau că ar trebui să îi vezi ca pe simpli trecători, tocmai pentru că aşteptă alţii să le ia locul. Doar că, uneori, doar uneori, se întâmplă ca de lângă tine să plece exact cine nu trebuie şi fix persoana care ar trebui să rămână. Ce faci atunci? Îţi aminteşti că, la fel ca şi înainte, poţi trece peste asta sau te loveşti de bariere pe care ţi le ridici singur? Pe lângă asta nu privi ideea de "dependenţă" de mai sus ca fiind ceva nociv, un lucru care îţi face rău şi pe care ar trebui să îl eviţi pe viitor. Ia-o mai degrabă ca pe manifestarea nevoii de a fi parte din ceva.

Lasă oamenii să coboare pe peronul pe care te afli aşteptând. Gândeşte-te că aproape tot ce ştii despre tine şi despre lumea ce te înconjoară ai aflat de la cei din jurul tău şi prin ei, pentru că fiecare om are povestea lui din care poţi să înveţi atât de multe lucruri. Trebuie doar să asculţi. Şi dacă mâine ar fi să plece cel mai preţios om din viaţa ta, nu te supăra şi nu uita faptul că ieri şi astăzi valorai omul ce mâine pleacă şi că nu se învârte totul în jurul tău. Pe lângă asta oricât ai vrea ca două drumuri să se îndrepte mereu către aceeaşi direcţie, nici asta nu o să o poţi controla. Unele drumuri îşi schimbă direcţia doar ca să se intersecteze la un moment dat şi să reia direcţia anterioară, comună. Altele, se despart pentru totdeauna. Şi dacă ştii asta deja, ai putea la fel de bine s-o iei de bună.

Numa' bine,
MW

I "twink", therefore I exist

Mă, să ştii că am cam îmbătrânit. Şi nu pentru ca parcă simt un uşor pârâit în genunchi atunci când mă ridic dimineaţa din pat, ci pentru că parcă prea sunt alţii tineri. Ce e ăla un “twink” întrebi? Come on, pe ce cine minţi? Că ai avut şi tu minim unul în viaţa ta. Nu-ţi mai aminteşti? Hai,mă, e ăla plin de energie, cu chef de sex tot timpul, care se îndrăgosteşte destul de repede (direct proporţional cu cât de dobitoc eşti sau nu). 

 

Câţi ani spunei că ai? În jur de 25? Tocmai faci parte din grupul ţintă. Rareori un puştan va alege pe cineva de vârsta lui. Nu pentru că cei de vârsta lui sunt toţi şchiopi, ştirbi, cocalari sau cu mătreaţă, ci pentru că aproape întotdeauna i se va părea că e mai matur decât cei de o vârstă cu el. Ceea ce te face pe tine, numaidecat, norocos (dacă şi el face parte din grupul tău ţintă, arată bine (10 la educaţie fizică) şi 10 (zece) la minim alte două materii care să îţi arate că are ceva în cap). În plus, ia gândeşte-te de câte ori ţi se spunea când erai mic să pleci dracului să faci altceva decât să stai să asculţi conversaţiile “oamenilor mari”. La fel ca şi tine pe când aveai vârsta lor şi ei vor să se maturizeze mult mai repede. De aceea tu vei fi un “om mare” (nu mă refer la ce ai în pantaloni, potoleşte-te), iar el va avea pe cineva de la care să înveţe chestii (capitalele Europei, cine l-a omorât pe Nechifor Lipan, dar şi chestii despre cum ar trebui să arate o relaţie, ce se face şi ce nu). Care e avantajul tău? Oricât sună asta gen “Venus în casa familiei” dintr-un horoscop ieftin şi fals în mod clar, vei primi energie, iniţiativă şi sex de trei ori pe zi. În plus, poate vei primi şi un push pe încrederea în sine, ceea ce nu are cum să fie rău având în vedere că aşa poate vei renunţa să mănănci tot felul de porcării şi maioneze.

În cazul în care chiar nu ai avut niciun twink până acum, da’ te bate gândul, iată câteva lucruri pe care ar trebui să le ştii:

Agree to disagree

A avea un puştan alături poate să îţi mănânce nervii în anumite situaţii. Oricum nu mai ai prea mulţi şi  în plus, crede-mă, nimănui nu-i stă bine în camaşă albă în timp ce e forţat să ţină mâinile la spate. De aia, ai grijă să laşi de la tine, oricât de mari îţi sunt boaşele de obicei. Ai de a face, de obicei, cu cineva care e centrul Pământului, care se comportă fix cum o făceai şi tu pe vremea lui. De aceea, dă-i voie să înveţe şi să greşească. Şi dacă te aştepti să fie albă sau neagră treaba, aşteaptă-te la toate culorile pe care ţi le poţi imagina, mai bine. Să fii pregătit, zic.

       Don’t call him “baby”

Nu, nu e numele piesei ăleia de la Madison Avenue pe care tu o ştii pentru că e de pe vremea ta, iar pentru el e un fel de Abba – cam atât de veche i se pare. Apelative gen “puştiu’”, “piciule”, “micuţule” plus exprimări directe gen “Ce copil eşti” sau “Lasă-l, mă, că e copil şi el” este moarte subită pentru tine.  Tocmai pentru că este mai matur decât cei de vârsta lui, în propria-i opinie, nu-i va plăcea ca tu să crezi altceva. De aceea va trebui să foloseşti expresii  gen “Ce matur pari”, “Nici nu îmi dau seama că este o diferenţă de vârstă între noi” (de fapt, pe asta ultima să o ştergi dacă sunt 10 ani diferenţă între voi, că sună urât după aia). Cu toate astea, de câte ori puştanul tău va face câte o prostie ca parte din relaţie, va fi primul care va spune despre el că nu a ştiut cum să facă altfel, nu de alta, dar e mic şi nu are experienţă. Dacă te nedumereşte schimbarea asta de atitudine a lui, aminteşte-ţi de ce-ţi spuneam la punctul 1. 

Being part of a gangbang is not cheating

Pe bune acuma, chiar nu a însemnat nimic că a fost parte dintr-un gangbang. Să ştii că eşti uşor depăşit dacă ai o altă părere despre asta. Că te iubeşte pe tine şi doar pe tine, e de la sine înţeles. Mai pe româneşte, trebuie să te obişnuieşti cu faptul că nu eşti proprietarul niciunei persoane, oricât ai crede că ai acte în regulă pe tipul cu care eşti (general vorbind). Pune un gard în jurul lui şi pe măsură ce închizi poarta cu cheia, poţi liniştit să îţi iei şi rămas-bun.

       Red-bull

Dacă te ştii obosit, obsedat de muncă şi cel care trebuie să doarmă minim 7 ore pe noapte ca să fie fresh a doua zi, alege pe cineva de vârsta ta care e la fel de oboist şi care tre’ să doarmă şi mai multe ore decât tine pentru a fi în stare să se ridice din pat a doua zi. Nu alege un twink. Lui cine îi va spune tot timpul că e frumos şi deştept dacă tu dormi în continuu? Moare totul din faşă, îţi spun. Pe de altă parte, parcă ţi-aş spune să încerci totuşi ca să simţi şi tu că poţi să dormi mai puţin şi să fii ok. Mai mult de-atât, bonusul e că vei afla că nu există nicio legătura între cât de hidratat eşti si ejaculare.

Enjoy the ride

Oh, boy, şi încă ce “ride” o să fie. O să-ţi placă atâta vreme cât te asiguri că nu îl vei lua de prost. Se îndrăgosteşte repede? Şi ce? Dacă tu nu mai poţi face asta la fel de uşor, nu e vina lui. Clar vei vrea să mai poţi să fii ca el, să mai ai încă o dată vârsta lui, că parcă lucrurile erau mai simple. De aceea în loc să îi spui să se schimbe, lasă-l să fie fix cum vrea el să fie. În plus, don’t fuck him up. De dragul oamenilor care vor urma după tine (iartă-mă dacă îţi distrug idealurile despre veşnicie, dar s-ar putea să nu dureze până faceţi caca în Pampers de bătrâni ce sunteţi), arată-i că nu e atât de rău să fii cu cineva. Dacă va rămâne cu ideea că toţi tipii sunt la fel pornind de la cum eşti tu, ai grijă să creadă că sunt nişte tipi de treabă, nu nişte cretini. Altfel spus, mai bine să fii standardul de tip, decât „ăl mai bou tip de care am dat eu”.

Pe de altă parte, însă, dacă eşti twink, aruncă un ochi peste următoarele:

 

Când aveai vreo 12 ani, mamă-ta ţi-a zis că anturajul te influenţeză. Ia ghici: a avut dreptate. Dacă eşti pentru prima dată între gay, uită-te de două ori. Ca şi cum ai vrea să cumperi ceva şi nu eşti hotărât. Vrei să te mai uiţi şi la alte magazine înainte de a lua o decizie. Faptul că cineva este mai mare decât tine, nu înseamnă că are şi cele mai bune experienţe din care să înveţi. 

Fii bitchy, sluttish şi on top of the world.  But don’t do it cheap. 

Dacă vreodată, în orice moment auzi “Ia-o în gură puţin” sau “N-o pupi puţin?”, felicitări. Tocmai ai dat de un mega-libidinos. Evident că nu o vei lua în gură deloc, dar poţi să o scuipi puţin. Cu piciorul. Bag-o pe aia că tre’ să pleci că ai un examen a doua zi sau că o prietenă are probleme şi tre’ s-o ajuţi. Ar trebui să îţi ia vreo cinci minute maxim până să părăseşti “cuibuşorul de nebunii”. Stai liniştit, chiar nu era “The One”.

S-ar putea să fii cel mai fain tip pe care îl ştii. De aia nu ai nevoie de cineva care să îţi spună că eşti matur când de fapt nu eşti. Vine şi vremea aia când vei fi mai matur decât îţi vei dori. În acelaşi timp, dacă tot te consideri matur, acceptă faptul că asta presupune să-ţi asumi nişte responsabilităţi ale lucrurilor pe care le faci. Că spargi un bibelou şi apoi îţi bagi degeţelul în gură, zâmbind ştrengăreşte e cute and might get you some sex actually, dar dacă faci lucrurile pe dos, aşteaptă-te să primeşti un şut. În dos. (şi chiar nu o spun în nicio formă sexuală)

Concluzie?

Indiferent din ce categorie faci parte, indiferent de vârstă, fă lucrurile cu cap. Înţelege că s-ar putea sau nu, să am dreptate. Aud atât de des despre alţi tipi că “e prea mic pentru mine” de la oameni care au auzit asta de o gramadă de ori de la alţii când aveau sub 21 de ani, încât am o colecţie întreagă de ipocrizie. Da, cred că unii tipi ar fi ajuns altfel dacă ar fi dat de altcineva când au avut primul contact cu lumea gay. Poate nu ar mai avea buricul gol şi jumătate de cur pe-afară prin cluburi. Poate nu ar alege sexdates dacă li s-ar spune mai des că sunt persoane faine în loc de “faci un sex oral demenţial pentru vârsta ta”. 

Aud la fel de des “e prea mare pentru mine”. Culeg ipocrizii, le iau pe toate (că pe vise are altcineva copyright la adunat).

Câţi ani spuneai că ai? Ştii ce? Nu prea mă mai interesează. Asta doar pentru faptul că oricât ai crede că ştii mai multe pe măsură ce aduni ani în care nu faci nimic, tot ce contează e suma experienţelor pe care le-ai avut. Asta aşteaptă twink-ul de la tine, experienţă.  De multe ori s-ar putea să îţi ofere el ţie o sumă mult mai mare decât a ta. Pe de altă parte, ăla care e “prea mare” sau “prea mic” s-ar putea să fie exact ce cauţi. Life’s a bitch? Hmm, da, it might be a twink or and old fart, actually. 

Over and out.

MW

Reloaded

Oamenii.

Doi ani mai târziu, sunt într-un loc diferit pe care-l numesc casă în care ma uit altfel la tipii de care dau. Doi ani mai târziu avem Grindr, nu doar Romeo şi punem preţ pe rapiditate mult mai mult decât puneam înainte. Nimeni nu pierde vremea, timpul e important, doar s-a anunţat sfârşitul lumii anul trecut. 

Oamenii caută.

Câteodată, nu mai contează timpul. Contează cât de multe lucruri faci în 24 de ore. Uneori, nu faci nimic, dar cu toate astea parcă prea mulţi oameni au parte de tine. Oameni care iţi spun fix ceea ce cred ei că vrei să auzi, dar nu ceea ce ai vrea tu să auzi cu adevărat. Toată lumea crede că dacă se uită la “Lie to me” , ştie să interpreteze două gesturi şi trei cuvinte la o întâlnire pe care ai programat-o fără nicio aşteptare. Mai nou, toată lumea sapă dincolo de ceea ce arăţi, auzi de o gramadă de ori că “ai potenţial”, de parcă de aia ai ieşit la o cafea, ca să îţi găseşti nemurirea. Mai ciudat de atât este că oamenii care pot face mult mai mult cu viaţa lor iţi spun ca tu poţi să îţi schimbi viaţa fix când şi cum vrei tu. Twisted turning tables.

Presupunem că ai dat de acest tip nou pe care îl ştii de ceva vreme, doar că in ultima perioada vă vedeţi ceva mai des. Întâmplător, nu plănuit (asta pentru că niciunul dintre voi nu ar accepta că, de fapt, totul a fost plănuit. Nu, evident că sunteţi mult mai spontani de-atât, ce naiba?). 

First date. Obiectiv: Ce caută? Ora: 18:40. Locaţie: un oarecare pub

Chiar aşa. Ce dracu’ caută? Reformulez: Oare cu ce gânduri e pe aici? Arată bine, trebuie să recunoşti, parcă mai bine decât ştiai tu că arăta ultima dată când l-ai văzut, la o terasă, în centru, astă-vară. Eh, detalii. Dar oare e ceea ce cauţi tu? 

3.2.1. Start proces de vânzare. Tu îi spui că nu prea intri pe grindr şi dacă intri oricum nu ai poze cu tine pe pagina de profil pentru că nu vrei să te prea împrieteneşti cu toată lumea. Mai mult, nu ai poze cu tine dezbrăcat. Zâmbeşte aprobativ, parcă mai puţin impresionat de toată povestea ta decât ţi-ai dori şi îţi explică faptul că el nu prea pune preţ pe lucrurile astea – pentru el nu prea contează dacă cineva vede o poză cu faţa/sfârcul lui (are două sfârcuri, linisteşte-te). Arunci un zâmbet şi nu îţi dai seama dacă asta înseamnă că, de fapt, căutaţi lucruri diferite. Pare, totuşi, un tip interesant şi oricum mâncarea nu a ajuns încă. 

Îţi spune că lucrează în vânzări, la o companie deschisă de curând. Cosmetice. Nu e domeniul lui, dar e un job care îi plăteşte chiria. În plus, se pricepe la vânzări, drept pentru care nu prea crede că e important ce vinde. Poate vinde orice. Nu prea te pricepi la complimente, dar parcă tare-ţi vine să-l pui să-ţi vândă pixul pe care-l ai în buzunar. Cu toate astea, arunci un “Mişto”. El răspunde cu un “Mda.” Parcă lucrurile nu stau chiar cum ţi-ai dori, nu-i aşa? 

A venit mâncarea. Între două linguri de paste (tu) şi trei linguri de orez cu legume (el), îi povesteşti despre job-ul tău. Mai ai doi ani de rezidenţiat şi vrei să ajungi un medic pediatru de renume. I se pare interesant, mai mult îţi povesteşte că îi plac copiii la fel de mult ca animalele. Nu ştii dacă asta e de bine sau de rău. Preferi să râzi sperând, totuşi, ca a fost o glumă bună. La dracu’, nimic nu e sigur până acum. Vrei, însă, să te placă. Îi spui că ţi se pare foarte interesant domeniul vânzărilor şi că nu crezi că ai putea excela la aşa ceva. Cu toate astea, admiri oamenii care pot face asta, tu fiind ceva mai orientat către exactitate. Adică nu e ca şi cum ai cum să-i vinzi unui pacient un transplant de ficat când are nevoie de operaţie de apendicită, nu? El apreciază complimentul şi zâmbeşte. 

Mai cere o cafea şi când se întoarce din nou către tine îl auzi cum spune “Şiiii, ce cauţi?”. Da, asta a fost neaşteptat. Tu eşti tipul “relationship oriented”, dar el pare că nu. Şi fix când vrei să îi spui asta, gura ţi se deschide şi spune fix toate status-urile de pe romeo, rând pe rând. “Friends, Sexdates, Relationship. Ce-o fi…” Na, de ce ai spus asta? Nu, pe bune acuma, de ce ai spus asta? Pare uşor nedumerit şi-ţi spune că de fapt el caută lucruri simple. Tu, evident, nu înţelegi nimic din asta. Nu ceri clarificări, pentru că în enumerarea de status-uri de mai devreme sigur intră şi “simplu”. Un lucru e clar, te califici. Îţi mai explică faptul că a avut o relaţie de vreo doi ani cu un tip. Da’ să tot fie vreo trei ani de atunci. Ţie-ţi sună a bine.

După alte trei discuţii despre cinci filme şi două albume recent apărute pe piaţă, cereţi nota. Plătiţi nemţeşte, fiecare are grijă de partea lui din consumaţie. Ok, now what? E ceva ce nu ţi-a plăcut de la început, dar să fim serioşi, cât de mult poţi să cunoşti o persoană după o primă întâlnire? Vă urcaţi în maşina ta. E al dracului de frig.

Second date. Obiectivul: Dă-ţi seama de “what the fuck just happened?”  Ora: 23:42, aceeaşi zi. Locaţie: sub tavanul tău

Ok, e evident, aţi ales să continuaţi discuţia la un pahar. De acolo, lucrurile s-au întâmplat de la sine. Aham, tocmai ai avut un sexdate. Neplănuit? O, da. Hmm…, să spunem că da. Sigur a fost sexdate? Sigur a fost sexdate, da. Nu-l vezi cum îşi caută şosetele şi telefonul? Îţi aruncă un “Mai stăm la o tigară?” şi se îndreaptă către bucătărie. Care e lângă uşă, by the way. Nu fumezi, dar îţi pui un pahar de apă şi te aşezi lângă el. Auzi un “A fost…mişto”, iar ţie-ţi vine să îi ceri 50 EUR, nu de alta, dar aşa te simţi. Îi ajunge taxiul în trei minute. Îţi întinde mâna pentru a te saluta şi în timp ce deschide uşa spune, pe jumătate ieşit, “Mai vorbim”. Te pufneşte râsul în timp ce închizi uşa şi te întrebi oare unde ai greşit?

Oamenii caută, la nesfârşit. 

De multe ori, dai de oameni care caută exact acelaşi lucru ca şi tine, doar că nu vei şti niciodată asta. Poate de şi mai multe ori, te va surprinde faptul ca nu mai primesti un semn a doua zi. De ce? Pentru că tot de atât de multe ori, oamenii sunt mai orientaţi către a vedea ce caută şi cum e cealaltă persoană, ăla din faţa ta, pe care-l ştii din trei mesaje de pe Grindr şi trei poze mai mult sau mai puţin retuşate. Şi-atunci la ce te aştepti când eşti mai orientat în a te alinia cu ce vor ceilalţi de la tine, decât să spui si ceea ce ştii tu că vrei de la ei? Mă întreba cineva acum câteva zile despre ce e prea mult spus sau ce e prea puţin spus la o întâlnire. Jur că nu ştiu. Poţi spune ce vrei. Dacă e să fiţi pe aceeşi lungime de undă, indiferent de ceea ce cautaţi, o să-i placă. 

De obicei spui ceea ce gândeşti, nu? Singurul moment în care diferă poate fi ăla în care îţi doreşti cu adevărat (ca să nu zic “cu disperare”) pe cineva. Nu de alta, dar să tot fi fost câteva luni de când nu mai eşti cu cineva şi parcă te simţi pregătit. Ăsta e momentul în care indiferent de cât de mult simţi că nu e ceva ok la tipul din faţa ta, alegi să priveşti totul prin filtrul “are boyfriend material”. Practic, te convingi că are fix ceea ce vrei, te convingi tu că poţi să te adaptezi la lucrurile care nu îţi plac astfel încât să treci peste eventualele aparenţe înşelătoare. Oricâtă încredere ai în instinctul tău, alegi să-l ignori de data asta, nu de alta, dar nevoia de a fi cu cineva, e, logic, mai puternică decât instinctul.

Despre el? Well, aşa cum ţi-a spus, lucrurile sunt simple. A răspuns fix la întrebările pe care le-ai adresat. Nu a spus nici mai mult, nici mai puţin. Ce asteptări aveai?

Am auzit povestea asta de mai multe ori. Până la urmă, important e ca atunci când ajung la un date să ştiu ce vreau de la mine, în general, atunci când e vorba de “gandurile cu care sunt pe aici”. Şi da, ştiu, nu ai cum să cauţi acelaşi lucru de la toată lumea, că nu toţi intră în standarde, dar măcar atunci când deschizi gura, ai grijă să spui exact ce-ţi trece prin cap. Clar nu va conta dacă un tip pe care îl vezi pentru prima oară ştie sau nu ştie dacă ai o aluniţă pe fund. Clar nu contează dacă tipul ăla cu care ai ales să te vezi ştie că eşti “sexdates oriented” sau “relationship oriented”. Dar dacă pentru tine e important să o spui, de ce nu i-ai spune-o? Are dreptul să spună “Pa! Şi mai du-te dracului”, asa cum şi tu poţi să îl trimiţi pe aceeasi cale. Lucrurile sunt simple. Aş spune ca mai degrabă spun ce vreau să spun, decât ce vreau să se audă. Nu de alta, dar ce nu spun acum, va fi spus la un moment dat şi la ce folos să amâni ceva doar ca să salvezi nişte aparenţe?

Good luck.

L.F. A.C. (Live For A Change)

Te-ai întrebat vreodată care e lucrul ăla fără care să nu poţi merge mai departe? Şi oare dacă nu l-ai avea, cum ţi-ai trăi viaţa? Chiar nu e vorba de mai ştiu eu ce dependenţe, ci pur si simplu, de un anume sentiment, de un anume obicei sau de o anumită persoană (asta ca să nu spună lumea că sunt inuman).

Psihologii ar spune că sunt genul de subiect uman care se încadrează în categoria "gânditorului", ăla care despică firu'-n cinci şi care nu se va mulţumi niciodată cu un răspuns pe care şi-l oferă la o anumită întrebare. Nuuu, gânditorului îi trebuie cinci răspunsuri, ca sa fie sigur că nu va şti niciodată ce trebuie să facă, ceea ce îi permite să fie tot timpul într-o oarecare agitaţie justificată (doar are decizii de luat). Uneori, îl mai apucă ideea că totul trebuie lăsat la întamplare, drept pentru care vede în faptul că nu pune capacul la pasta de dinţi, un mod în care scutură tot controlul pe care îl deţine asupra vieţii lui. Ăsta e haosul lui. De fapt, ăsta e haosul pe care-l poate suporta fară să i se zdruncine lumea în totalitate. Dacă faci parte din categoria asta, nu vei fi niciodată mulţumit, vei avea 700 de chestii fără de care nu poţi trăi, nu pentru că ai nevoie de ele, ci pur şi simplu pentru că asta te ţine în priză, dorinţa de a obţine tot ce crezi că e important pentru tine. Şi-aşa suntem toţi până la urmă, indiferent dacă pentru tine important e să arăţi bine, să mânânci bine sau să ai cui să-i povesteşti ziua de rahat sau de minune pe care ai avut-o. Nu e niciun secret, toţi trăim ca să obtinem lucruri, sentimente sau stări, nu neapărat să trăim cu adevărat. Acum, filosoful din mine se întreabă : oare am fost creaţi ca la final de drum să enumerăm ce am obţinut şi ce nu? sau e pur şi simplu o competiţie idioată, în care cel care câştigă are cele mai multe lucruri şi cele mai puţine experienţe. Acum, nu mă înţelege greşit, nu mor de foame, nu am un scaun şi doar jumătate de masă într-o bucatărie în care ţoalele zac peste un linoleum la fel de "tânăr" ca vremurile în care părinţii noştri stăteau la coadă la lapte, dar, cu toate astea, mi-ar fi plăcut să mă laud cu mai multe amintiri, experienţe ce trebuie povestite, decât un laptop sau un LCD.

Aşa că, ai un job, îţi place sau nu. Depinzi de el, nu ţi-ai imagina viaţa fără trezitul de dimineaţă şi fără aceleaşi lucruri pe care le faci zi de zi sau fără lucrurile pe care salariul pe care îl iei ţi le permite. De ce? Asta o să sune exagerat de siropos, dar ţi-ai imaginat cum ar fi dacă nu ai mai avea oameni în jurul tău? Să fii tu singur într-o lume în care job-ul pe care îl ai acum nu ar însemna nimic? Ai fi singurul angajat din lumea asta. Isn't that fun?

Şi există lucruri pe care cu toţii le-am face altfel, am fi luat alte decizii acum 5 ani dacă am fi avut mintea de acum, ne-am fi comportat altfel într-o relaţie pe care am avut-o acum 3 ani şi ne-am fi spălat pe dinţi de 3 ori pe zi în ultimul an. Cu toate astea, asta e, am luat decizii bune, rele, sunt parte din noi şi sunt toate ale noastre. Oricât ai spune, poate, la un moment dat că lucrurile se aşează într-un anumit fel doar pentru că aşa trebuie să fie, that kinda sucks big time. Nope, lucrurile se întâmplă cum vrei tu să se întâmple. Poate, POATE, mai e şi mai ştiu eu ce energie care opreşte autobuzul să dea peste tine atunci când eşti şmecher şi treci pe roşu, dar restul it's up to you. Aşa că, prinde-te de ouă sau de sâni, după caz, şi asumă-ţi responsabilitatea pentru ce eşti, deşi nu vei şti niciodată dacă ceea ce faci e bine sau rău. Acum câţiva ani, în liceu (ştii şi tu cât de simple erau lucrurile pe atunci şi cât de repede trecea totul pe lângă tine), într-o excursie la o mănastire, undeva în judeţul Caraş, cineva întreba o măicuţă care îşi trăise aproape o viaţă întreagă gândindu-se la faptul că viaţa ei este a lui Dumnezeu : "V-aţi gândit că dacă nu există Dumnezeu, v-aţi trăit viaţa degeaba?". Amuzant pe atunci, cât se poate de real cu mintea de 24 de ani, de acum. So, dacă lucrul ăla fără de care nu poţi să-ţi imaginezi viaţa nu are niciun fel de importanţă? Dacă ai luptat pentru un corp perfect, când de fapt nimeni nu te vede? Dacă ai un salariu colosal dar nu ai cui să cumperi cadouri de Crăciun? Dacă eşti cel mai deştept om din lumea asta şi de fapt nimeni nu te înţelege? Dacă ai fi cel mai bun partener într-o relaţie, dar nimeni nu se gândeşte că ar vrea să te vadă altfel decât un simplu prieten. Ce se întâmplă atunci?

Am vorbit despre atâtea chestii care luate în ordinea haotică în care le-am trântit aici, nu au nicio logică. Ce vreau să spun este că, mai mult ca sigur, viaţa e cu totul altfel decât cred o mare parte dintre noi. Nu se măsoară în ani, nici în posesii, nici în cât de mişto arăţi la 40 de ani (asta nu înseamnă că trebuie să-ţi baţi joc de corpul tău), ci în câţi oameni ai cunoscut, în câte ai de povestit nepoţilor pe care îi vei avea sau nu, în cât de rău îţi pare atunci când aduni lucrurile pe care nu le-ai făcut.

So, live for a change and may you never have a thing without you can't live !

Over and out. I'm not back, apăs taste la nimereală :)

Linii

Mi-am băgat picioarele în trasul liniilor pentru că mi s-a părut inutil să mai fac asta. Nu mai are rost să tragi linii atunci când ai tot ce ţi-ai putea dori, nu? La ce folos? Ţi s-ar ştirbi tot mirajul în care te adânceşti şi din care nu mai vrei să ieşi. Tot mirajul ăsta de care ai parte acum, îţi oferă siguranţa către care ai tânjit de-atâtea ori şi despre care ai scris de şi mai multe ori. Există lucruri pentru care lupţi, pe care le doreşti atât şi-atât de mult, încât nimic altceva nu mai contează. Şi-apoi, chiar când eşti gata să renunţi la luptă, obţii totul, inclusiv liniştea de după victorie.

Totul se aşează aşa cum nu credeai că e posibil. N-ai crezut niciodată în chestiile astea, dar chiar parcă e cineva care are grijă ca într-un final, toate uşile să se deschidă, toate piedicile să dispară şi să ai parte să-ţi trăieşti visul cu ochii deschişi. Brusc, totul se complică. Pe de-o parte pentru că atâta vreme cât ai căştigat marea luptă, acum pentru ce mai lupţi? Nimic nu pare la fel de important. Nici măcar ideea de a-ţi păstra victoria nu mai e demnă de luptă, nu în condiţiile în care se întâmplă totul acum, războinic de rahat ce eşti.

Ti-a plăcut să crezi că oamenii sunt diferiţi şi că doar mintea ta, uşor bolnavă şi plină de imaginaţie, le găseşte asemănări. E obositor să lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti, epuizant de-a dreptul, dar e de mii de ori mai greu să faci faţă la ceea ce ai obţinut. Nu pentru că nu e ceea ce-ţi doreşti, ci pentru că e ceva ce-ţi doreşti doar tu şi care nu are pentru nimeni altcineva importanţă. Pentru tine e important ca lucrurile să nu se aşeze niciodată de la sine, vrei să ştii că tot ce s-a întamplat în viaţa ta, s-a datorat - în oricât de mică măsură - faptului că aşa ai vrut tu, faptului că ai avut grijă de drumul fiecărui moment al vieţii tale. În jurul tău, nu se înţelege asta.

Te gândeşti la ultimii ani şi îţi dai seama că ai cam schimbat o grămadă de chestii la tine. Nu mai ştii de ce ai facut asta şi nici măcar daca îţi era mai bine înainte sau dacă greşeşti acum. De multe ori, nici nu mai contează. Da, a mai trecut încă un an, anul în care poate ai crezut că ai obţinut tot - de fapt, erai convins de faptul că ai obţinut mai mult decât ceea ce ţi-ai fi dorit vreodată. Cu toate astea, acum, când tragi linii, aduni momentele ce te fac să zâmbeşti din ultimul an, scazi lucrurile pe care vrei să le uiţi pentru totdeauna şi-ţi dai seama că după toată matematica asta, nu ai rămas cu mare lucru. Ai învăţat însă o gramadă de lucruri care să te ferească de părţile mai puţin bune ale noului an. Poate asta-nseamnă să înveţi să supravieţuieşti...

Getting old (confessions)

Trec săptămânile una după alta. Azi e vară, mâine când te uiţi mai atent în jurul tău, copacii nu mai au frunze deloc. A venit toamna, oricât spun gurile rele că e iarnă deja. Mă întreb oare câţi mai au impresia că anul ăsta a trecut pe lângă ei fără să-şi dea seama. Sentiment de pensionar. E clar. Cu un program pe măsură.

Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri - trezit devreme, băut cafea - mai bună, mai rea -, muncă până pe la ora 20, ajuns acasă, puţină curăţenie cât să nu se şocheze nimeni care vine în vizită pe neaşteptate, 3 ferestre de messenger pentru aproximativ două ore şi apoi somn.

Sâmbătă - trezit devreme - muncă sau nu, pierdut vremea cu vizite şi cu 5 cafele până la ora 15. Curăţenie generală până pe la ora 18. Ora 23:30, club sau film, după gust, după chef.

Duminică - stomac în pioneze de la alcoolul din seara de dinainte sau vizită pentru prânz în familie. Doi prieteni - ăia singurii, într-un pub la o cafea. Înjurat de nişte chestii sfinte, pe seară, pentru noua săptămână ce începe de a doua zi.

O săptămână, două, trei... Septembrie, Octombrie, Noiembrie. 2009, 2010.

Profesional - 100% dedicat, prezent, implicat. Personal - 50% (exagerat de rotunjit în sus). Şi nici nu ştiu dacă am o problemă cu asta.

Pe undeva, există sentimentul ăla că ceva se va întampla şi că va da totul peste cap. Tot ce ştiu despre mine, tot ce nu ştiu încă. Şi nu mă deranjează să aştept. Sunt tânăr, oricât de epuizat, obosit mă simt uneori. Am timp, oricât vreau ca lucrurile să se întâmple acum şi aici. Las pe mâine ce pot face astăzi pentru că sper că mâine voi avea parte de timpul cu care mă laud. Îmi sun cunoştinţele rar, ce să le povestesc nou despre mine? Le sun atât de rar încât atunci când am ce să le povestesc nu-mi mai răspund la telefon. Probabil e un soi de răzbunare pentru că răspund atât de rar la telefon.

Şi-i drept, am o carieră, pentru care am muncit, mai mult decât am muncit pentru ce se întâmplă în plan personal, de acord. Aşa am fost învăţat, să adun responsabilităţi şi după aia să mă cac pe mine pentru că nu le mai pot face faţă. Şi-apoi feresc parul ce m-a lovit fix între ochi şi mă ridic. Merg mai departe. Măcar atât ştiu despre mine. În 90% din cazuri, mă ridic, mă şterg de praf şi merg mai departe. 10% sunt cazurile ce se transformă, în viaţa fiecăruia, în capitole neterminate. Chestii care râmân undeva pe fundalul zilelor prin care treci, despre care nu vorbeşti cu nimeni şi cărora le recunoşti existenţa după două pahare de vin, când eşti numai tu cu tine. Merg mai departe şi iau lucrurile aşa cum sunt.

Nu sunt un prieten bun, pentru că ştiu că am prieteni care înţeleg modul meu de a mă ataşa, nu sun mai târziu când spun că o voi face. Şi nu am aşteptări. No way. Never no more.

Nu ştiu să agăţ şi cică-s şi o idee arogant. Eh, lasă, n-a murit nimeni de la puţină aroganţă. Se acceptă, atâta vreme cât e în cantităţi minime.

Nu sunt frumos, am burtică, dar ştiu că sunt alţii mai puţin arătoşi ca mine (nu ştiu cât de mulţi, nici cât de puţini).

Îmi place să citesc oamenii, să ascult o poveste bună a cuiva care chiar are ceva de spus. Sunt atâtea poveşti pe care am refuzat să le ascult şi abia peste ceva timp am înţeles că am avut de pierdut.

Mă enervează faptul că toată lumea e într-o agitaţie nebună, fiecare vrea să facă mai mult decât poate în 24 de ore. Toată lumea renunţă la tot ce-i înconjoară pentru încă două grame de timp. Şi ce-i mai rău, urăsc că simt că îmbatrânesc. Sau că mă comport ca un bătrânel din ăla care vrea Duminica să se plimbe înainte de a merge în pub, la o cafea/ceai.

Oricum ar fi, cred că sunt fericit.

Fools

Cap. 1 : Fools in love (aka The break-up)

General vorbind, orice despărţire e ca un lucru la care ţii foarte mult (pentru că reprezintă ceva important, sau pentru că l-ai primit de la cineva drag) pe care-l pierzi sau care se strică. Azi îl ai, mâine nu. Chiar nu contează dacă l-ai scăpat din mână, a ajuns pe podea şi s-a făcut bucăţi, din vina ta, sau pur si simplu s-a stricat de la sine, golul ăla din stomac e acelaşi. Cam aşa e şi cu despărţirile. Indiferent dacă tu eşti cel care poartă vina în întregime sau care a dorit ca lucrurile să se termine, simţi lipsa, golul... Nesăbuiţii îndrăgostiţi, asta ca să definim clar despre ce e vorba în propoziţie, sunt cei care sunt absolut fantastici împreună, se potrivesc de minune, dar care se despart din cauza orgoliului sau din cauza începutului de rutină (care oricum vine, toată lumea o ştie - şi care de multe ori, dacă ştii cum s-o priveşti, e chiar faină). Persoanele despre care vorbesc sunt cei care după ce lucrurile se termină şi "partajul" e încheiat, evită să se întâlnească unul cu altul pentru că asta le-ar face rău. Nu sunt în stare o perioadă bună să fie cu altcineva (niciunul din cei doi), dar nici tupeu suficient cât să pună mâna pe telefon şi să sune pentru a spune lucrurilor pe nume şi să ceară ceea ce-şi doresc : un nou început, un "Hai s-o luăm de la capăt". Ăştia sunt orgolioşii, cei care iubesc urând (traducere : "Îl urăsc", când de fapt, deep down simte exact opusul). Sunt cei care dacă sunt în aceeaşi încăpere simt că au un soi de elastic între ei, întins la maxim, care se chinuie să-i apropie. Liniştiţi, se fortează în a ignora atracţia. Dacă-i întrebi de ce nu mai împart aceleaşi lucruri şi acelaşi pat nu vor şti să îţi răspundă. Nu pentru că nu au chef, ci pentru că nu există un motiv real pe care să-l înţeleagă. Pur şi simplu nu ştiu.

Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că nu scriu despre un caz particular. Orice despărţire e aşa, mai puţin cele în care unul din cei doi implicaţi chiar calcă strâmb şi lucrurile scapă de sub control. Aparte de cazul ăsta, suntem cu toţii proşti atunci, poate aşa şi trebuie. Când există sentimente la mijloc, eşti chiar bou dacă eşti raţional. Mai bine prost, zic. Şi la început, şi în timp ce, şi după.

Pentru ei, the fools in love, listen to this



or just dial the fucking number.


Cap. 2 : The immortal fools (aka What if?)

Cum ar fi fost dacă? Na, asta chiar e o întrebare pe care chiar urăsc să mi-o adresez, indiferent de context. Prefer să încerc, să fiu dezamăgit sau nu, dar să ştiu că nu voi sta niciodată să regret ceva ce nu am făcut. Nesăbuiţi la categoria asta suntem, din nou, cu toţii. Asta pentru că este imposibil să faci exact ce-ţi trece prin minte, să fii pe fază întotdeauna şi să trăieşti fără regrete. N-ai cum să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău.

În toată chestia asta e vorba de faptul că "Şi mâine e o zi", de faptul că dacă azi nu fac nimic din ce aş vrea să fac, am timp mâine sau week-end-ul următor. Suntem cu toţii nemuritori până la un moment dat. Nemuritori şi proşti.




Cap.3 : Fools without a condom (no aka needed)

Acum ceva ani parcă toată chestia asta legată de HIV şi respectiv SIDA era departe de noi. De când eram mic până pe la 10-11 ani am ştiut un singur lucru despre SIDA, şi anume faptul că Freddie Mercury a murit din cauza respectivei boli. Adevărul e că atunci când eşti copil (şi eşti sănătos) nu ai de ce să-ţi baţi capul cu bolile letale. Îmi amintesc că ulterior am văzut un afiş într-un dispensar, pe care erau detaliate modalităţile prin care virusul HIV se transmite şi modalităţi prin care nu se transmite. Printre alte modalităţi de transmitere a virusului era şi "Întreţinerea relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex"(scris lângă o poză în care erau două posterioare masculine). Era chiar perioada în care începeam să-mi dau seama că îmi plac persoanele de acelaşi sex. A fost un şoc, pentru că în mintea mea, conform afişului dintr-o instituţie publică de stat, informaţia era categorică : "Ti-o tragi cu un tip, ai SIDA instant". Ani mai târziu, când programa şcolară a introdus orele în care puteai să întrebi deschis un profesor aproape orice legat de educaţia sexuală, lucrurile s-au schimbat. Apoi a apărut Internet-ul, aveam acces la orice fel de informaţie doream legat de orice fel de boală.

Am crescut într-o familie care atunci când a fost vorba de sex, a spus lucrurilor pe nume. Dacă întrebam ceva, mi se răspundea, fără să mi se spună "Eşti prea mic". Probabil am întrebat chiar în momentul în care trebuia oricum să am discuţii de genul ăsta cu ai mei şi le-a fost şi lor mai uşor. Lecţia cu prezervatiul se ţinea ori de câte ori întrebam câte ceva legat de sex, lecţia particularizată pe HIV/SIDA, niciodată. Cred că părinţii generaţiei mele - legat de restul nu mă pot pronunţa - au trăit cu impresia afişului dintr-un dispensar, şi anume că poti avea SIDA doar dacă ţi-o tragi cu cineva de acelaşi sex. Tot ei au fost învăţaţi să creadă că nu pot avea fii sau fiice gay şi-atunci ştiind categoric că nu au homosexuali sau lesbiene în familie, n-aveau de ce să deschidă subiectul SIDA.

Prin almanahurile anuale de la Agenda mai găseai câte un articol despre bolile cu transmitere sexuală, printre care şi SIDA, dar de fiecare dată totul se întâmpla dincolo de noi, în lume. Nimic nu se întâmpla în România, sau cel puţin astea erau informaţiile la care aveam eu acces. Era ca şi cum România era toată băgată într-un ditamai prezervativul care ştia să protejeze orice om de SIDA şi numai de SIDA (ca sifilisul, gonoreea etc. le "purtam" şi noi cu mândrie, eram în rând cu lumea).

Ulterior apar cazuri concrete despre persoane infectate cu HIV, date despre copii infectaţi în vremea comunismului în urma unor simple vaccinuri. Accesul la informaţie se simte.

Iarna trecută, veste mare : un tip moare de SIDA în Timişoara. Lumea stă pe loc o secundă. Nu ştiu cine e, sunt convins că a fost crunt, atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui, tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. În minte îmi vine imediat o altă întrebare, "Câţi alţii?". Ideea e următoarea : încă suntem în stadiul ăla în care credem că good things come to those who wait and bad things happen to those who deserve them. Doar că this whole shit it's not about a chinese fortune cookie. Aveam şi am convingerea că o mare parte din persoanele gay (şi straight implicit) nu folosesc un prezervativ atunci când şi-o trag. Nu de alta, dar sigur tipul ăsta drăguţ şi curat nu are cum să fie infectat. Pur şi simplu nu are cum. În câteva zile, primesc răspunsul la întrebare, unul vag ce-i drept : "multe alte persoane sunt infectate". Great !

Stăteam şi mă gândeam ce aş face dacă aş afla mâine că sunt infectat cu HIV. Nu aş avea o problemă în ceea ce mă priveşte pe mine direct, pentru că în ziua de azi, dacă eşti diagnosticat dintr-o fază incipientă de desfăşurare a virusului, poţi ţine situaţia sub control printr-o medicamentaţie strictă, fără să ajungi în faza SIDA. Trebuie acceptat însă, faptul că viaţa ţi se schimbă complet, iar sexul, ca act, din momentul respectiv, will never be the same.

În categoria asta intră proştii (ăstia chiar sunt proşti) care cred că sunt imuni la absolut orice fel de boală (sau mai nou, infecţie) cu transmitere sexuală. Drept pentru care nu dau banii pe prezervative.

So, wear a condom when you fuck, or don't and fuck up your life.

Pentru categoria asta, revin la un clip dintr-un post anterior, Positive.


...to be continued....

Toate bune !

MW

Family guy

Oricât şi-ar dori maică-mea să ajung să mă însor şi să am trei copii, pe undeva acceptă liniştită faptul că nu se va întampla asta niciodată. Dorinţa asta nu vine din faptul că ar avea ea nu ştiu ce împlinire sufletească dacă m-ar vedea însurat, ci pur şi simplu crede că mi-ar fi mie mai uşor. Şi poate aşa e. Cert e că peste ani, când poate voi fi mai responsabil, aş vrea să am un copil, însă nu unul care să rezulte dintr-o căsătorie. Pe undeva mi se pare firesc, pe altundeva mi se pare imposibil. Firesc pentru că probabil am crescut cu ideea că e frumos să creşti un pui de om lângă tine, să oferi şi să primeşti iubire necondiţionat. Imposibil pentru că trebuie să fiu realist şi să accept că e complicat să fii gay şi să creşti un copil, singur sau alături de un alt tip gay. Îţi trebuie o relaţie suficient de stabilă şi o siguranţă maximă atunci când faci asta cu un tip, nu cu o tipă (aşa cum cere societatea). Doar se pun bazele unei familii. Pe lângă asta, mai e ceva. Cum te va vedea copilul atunci când creşte? Te va întreba de ce eşti gay? Te va urî pentru asta? Când a început lumea să afle că sunt gay, fie de la mine, fie de la alţii nu m-am gândit nici măcar o clipă la faptul că cei din jur, cei nesemnificativi, m-ar putea judeca. M-am gândit întotdeauna la ce tratament aş primi din partea familiei. Până la urmă, la sfârşit de zi, când totul e de rahat şi nu merge nimic cum trebuie, te întorci la familie, pentru că e cel mai important lucru posibil. Acum când familia ştie şi am tot sprijinul pe care l-aş putea primi din partea lor, nu mă intereseză niciun fel de altă părere. De fapt, despre asta e vorba. Oricât de gay am fi şi oricât de mult ne construim viaţa în jurul acestui fapt, probabil cu toţii ne dorim ca la un moment dat să avem o familie proprie sau măcar ceva care să fie apropiat de asta. Simţi asta atunci când mergi la cumpărături cu tipul ăla draguţ cu care eşti de mai bine de şase luni şi puneţi produse în coş pe rând. Tu pui în coş brânza, el ştie că s-a terminat uleiul. Tu iei de pe raft detergentul, el balsamul de rufe. E vorba de gândirea aia comună astfel încât, în final, lucrurile să fie complete. Mi-a plăcut întotdeauna sentimentul ăsta de cumpărături în super-market cu un tip cu care sunt de ceva vreme, sentimentul ăsta de "familie". Probabil după asta tânjesc de fiecare dată când încep o relaţie, după faptul că la un moment dat să pot să transform începutul într-o familie, în timp.

Agăţăm, ne-o tragem, rămânem cu câte un tip pentru o săptămână, o lună sau poate doi ani. Ca să ce? Poate am fost eu învăţat să gândesc în viitor cumva, să plănuiesc, dar îmi place să cred că nu fac nimic doar ca să fie făcut, fără să obţin un rezultat. Nu când e vorba de lucruri serioase. Mă gândesc că şi tipul ăla care şi-o trage azi cu unul, mâine cu altul - pentru că acum e tânăr şi poate - speră ca pe la treizeci şi ceva de ani să se stabilizeze şi să fie lângă un singur tip pentru ani întregi. Dacă îţi spune că nu e aşa, fie te minte, fie e inconştient.

Bottom line, adunăm ani şi ani de zile de eşecuri sentimentale. Printre noi, foarte puţini se pot lăuda sau mândri cu ce au, sentimental vorbind. O mare parte din cei pe care îi cunosc caută de multă vreme ceva stabil sau măcar ceva cu care să nu se amăgească, ceva care să fie real. Când eşti gay, timpul trece altfel. Există gândirea aia că până pe la maxim patruzeci de ani trebuie să faci cât mai multe posibil. Fie să faci sex cu cât mai mulţi, fie să ai deja pe cineva stabil când sufli în cele patruzeci de lumânări. De ce? Gandeşte-te cum te uiţi la tipul ăla de patruzeci de ani care tocmai a intrat în club sau care vine şi-ţi cere un foc - pentru că i se pare că eşti drăguţ sau poate pentru că pur şi simplu şi-a pierdut bricheta. E fosilă, nu ai cum să te uiţi la el. Şi asta e aiurea. Nu de alta, dar toţi ajungem acolo. Asta e partea proastă a lucrurilor, că dacă faci mutarea greşită, rămâi singur. Ai toate şansele să rămâi singur pentru restul vieţii, ştii asta? Pentru că atunci când eşti gay, ai termen de valabilitate.

Indiferent de cum s-au terminat relaţiile mele - alea care au contat prin faptul că au durat ceva vreme - respect tot ceea ce au însemnat şi ce au făcut din mine. Poate nu a fost omul potrivit, dar măcar am avut ceva real, o oarecare familie, chiar dacă lucrurile s-au terminat şi toată "construcţia" s-a prăbuşit din temelii.

La fel ca toată lumea, câteodată, ca acum, mă gândesc la ce am făcut în timp, la ce nu am făcut şi la ce aş vrea să fac. Altfel spus, vreau să văd cu ce sunt mai bun decât acum doi ani şi cu ce pot să fiu mai bun peste alţi doi. Din multe puncte de vedere, I'm stuck, pentru că există anumite lucruri pe care nu ai cum să le controlezi. Pot vrea eu o familie, un copil poate, dar asta nu depinde în totalitate de mine. Toată discuţia asta, care e cât se poate de ipotetică se învârte în jurul faptului că ceea ce vreau eu nu are cum să se întâmple în România. Nu poţi fi un cuplu gay care creşte un copil, pe plaiuri mioritice. E imposibil, strigător la cer şi demn de condamnat.

Legat de planuri, îmi amintesc că un tip (student la medicină) pe care îl cunoscusem la un moment dat avea trei momente în viaţă pe care vroia să le trăiască, plasate în timp, gradual. Primul moment se desfăşura pe la aproximativ 30 şi ceva de ani, într-o anumită dimineaţă dintr-o toamnă oarecare, peste drum de spitalul la care era medic. Satisfacţia era că stând pe banca de vis-a-vis de spital, în paltonul nou şi de un mare bun gust, privea fereastra unde lucra zi de zi, făcând ceea ce-i place. Era senzaţia de "Am reuşit !". Al doilea moment (plasat în timp pe la vârsta de patruzeci de ani) era cel în care se întoarce de la spital, după o gardă lungă, descuie uşa, intră în apartamentul în care stă de un an cu prietenul lui şi se îndreaptă către dormitor. Prietenul doarme, dar l-a rugat să îl trezească atunci când ajunge. Îl trezeşte cu un sărut, zâmbeşte şi se îndreaptă către duş. În timp ce face duş, simte miros de cafea proaspătă. Din baie se îndreaptă către bucătărie, găseşte cafeaua pe masă lângă un ziar - pentru că prietenul lui ştie cât de mult îi place să ţină pasul cu ce se întâmplă în lume. Beau cafeaua împreună, prietenul lui pleacă la muncă şi el adoarme liniştit. Al treilea, ultimul, se întâmpla pe la şaizeci de ani. După douăzeci de ani, sunt încă împreună, undeva într-o casă de pe plajă. El pictează, prietenul lui scrie. Sunt liniştiţi amândoi şi se iubesc la fel sau poate chiar mai mult decât de obicei, chiar dacă anii au trecut.

Mi-amintesc că am ascultat fascinat toată povestea de mai sus- poate pentru că îmi plăcea că mai sunt oameni care încă mai cred că se poate. Sunt convins că rând pe rând va apuca să vadă cu ochii toate cele trei momente, asta pentru că era evident că dorea să lupte pentru asta.

Eu unul am doar ideea de ceea ce vreau, care e cât se poate de clară. Poate mi-e frică să le ilustrez în timp, să schiţez până şi cele mai mici detalii pentru că mă gândesc că dacă nu se va întâmpla aşa cum vreau eu, voi fi foarte dezămăgit.

Partea faină a vieţii pe care o trăim este că habar nu avem ce ne rezervă ziua de mâine. Avem cu toţii o imagine asupra modului în care am vrea să arate, dar ştim clar că nu putem controla asta. Unii cred că-şi pot controla paşii, alţii se lasă la voia întâmplării. Undeva însă toţi ajung la un numitor comun, pentru că toţi işi doresc acelaşi lucru : să simtă că nu trăiesc degeaba. Unii văd împlinirea prin faptul că au un job bine plătit şi două echipe în subordine, alţii aşteaptă momentul ăla în care pot spune ca au o familie, alţii îşi găsesc rostul în faptul că reuşesc să fugă de ceva serios şi găsesc satisfacţia în one-night stand-uri. Indiferent de ce vrem, fiecare în parte, suntem cu toţii la fel, oricât de unici credem că suntem. Avem nevoie cu toţii de un scop ca să mergem înainte.

Am scris mult, poate degeaba, poate nu. Poate am vrut doar să îmi dau seama că nu am uitat anumite lucruri despre ceea ce vreau, lucruri care sunt importante.

MW

Sauvage - The Series

Pentru mine Clubul Sauvage e un fel de studio în care se filmează un serial. Fiecare în parte aduce o poveste în clubul ăsta. Fiecare în parte trece prin ceva anume în fiecare Vineri sau Sâmbătă. Tot felul de despărţiri şi de combinaţii. Unele dezgustătoare, care încalcă umbra de principii pe care o mai am, altele perfect normale, previzibile chiar. De multe ori mi se pare că dacă e să te desparţi de cineva, cu siguranţă ăla e locul potrivit. Şi nu pentru că e mai uşor să dai papucii cuiva acolo, nicidecum, ci pentru că sigur se întâmplă vreo chestie care pur şi simplu te face instant să spui "Pa!". Probabil testul suprem al unei relaţii este ca cei doi porumbei să meargă două Sâmbete, una după alta, în club. Dacă rămân împreună, atunci au şanse destul de mari ca relaţia să dureze.

În sine, toată treaba asta nu are nicio legătură cu clubul, fizic vorbind, ci cu oamenii care sunt pe acolo. Răzbunări, uşi de baie trântite, drame, toate amplificate de aburii de alcool. Dacă stai să analizezi puţin, fiecare om spune ceva prin ceea ce face în club. Nici nu trebuie să stai toată noaptea să analizezi. E de ajuns să faci o pauză între două piese sau două pahare de vodka şi să priveşti în jur, aşezat cuminte într-unul din fotolii.

Cert e că de câteva săptămâni încoace, în fiecare Duminică, ora 14 (cu aproximaţie), când apuc să mă trezesc, cu stomacul distrus, fiind în stare efectiv să omor pentru o cană de cafea şi cât mai puţină lumină, am un gust amar legat de tot ce s-a întâmplat cu o seară înainte, în Sauvage. It's like a cheap version of Queer as folk. Am impresia că lumea uită că Sauvage e un club, în care pur şi simplu trebuie să te distrezi, indiferent că bei alcool ca un bou, până dimineaţă, sau pur şi simplu bei 20 de Cola pentru că eşti cu maşina sau pentru că being drunk it's not your type of fun. When together, gays really fuck each other. La figurat vorbind (în cazul ăsta). Am auzit atât de multe despre mine, 95% dintre ele lipsite de orice adevăr, pornite din club, încât prefer să ignor majoritatea oamenilor din club şi să fiu ăla despre care se presupune, fără să existe o certitudine, ăla pe care oamenii îl ştiu din vedere. Mai bine să pari fiţos, decât prieten cu toată lumea.

Oameni şuşotind, priviri aruncate aiurea. Câţiva de la masa din colţ au impresia că dacă ţi-au făcut sex oral o dată la două luni şi aţi stat la o ţigară împreună, ştiu totul despre tine. De parcă dacă au înghiţit, le-ai transmis o mare parte din amintirile tale. Ar fi chiar romantic, dacă n-ar fi dezgustător. Tipul de lângă mine îi spune persoanei cu care a venit că prietenul meu cel mai bun fute tot ce prinde. Nu că ar fi treaba lui, dar e "gossip girl" like. XOXO my ass. Nu e suficient de departe de mine şi nici muzica nu e la un volum atât de ridicat pe cât ar crede el. Aud tot. Mă apucă râsul când văd cum se distrează unii în club. Două pahare mai târziu nu-mi mai pasă de nimic. Mi se pare simpatică atmosfera, intru-n filmul meu şi ignor tot ce se întâmplă în jur. Se face dimineaţă, urăsc că plec iarăşi pe lumină.

Nici nu ştiu de ce îmi pasă sau de ce mi se pare important ca lucrurile să fie altfel în club...

Serios vorbind, s-ar putea face un serial în Sauvage. Ar prinde, garantat. Cu sau fără camere de filmat în jur, serialul se desfăşoară oricum. Simţi asta când îţi dai seama că vrei să uiţi noaptea anterioară din club datorită rahaturilor ce s-au derulat. Eu unul, încerc, pe cât posibil, să ies din serial, sau măcar să am un rol pasager, să apar o dată la 3 episoade, cuminte, cu Duminici lipsite de gust amar.

Actually, suntem cu toţii actori în Sauvage. Unii joacă mai prost, alţii genial. Unii au roluri principale, alţii sunt figuranţi (a nu se citi ca după blocuri). Unii joacă în drame, alţii în comedii. Oricum ar fi, vizionare plăcută !

MW

Understand yourself, damn it !

Încă mai avem rahat, that's for sure. Pe blog-ul ăsta am avut coaiele suficient de mari cât să accept nişte lucruri destul de delicate. Nu în faţa ta, ăla care s-a nimerit sa dea de pagina asta, ci în faţa mea. Mi-am recunoscut frustrările, rahaturile pe care le-am făcut, ce nu mă face să fiu mândru si basically alte chestii legate de poziţia mea faţă de "surorile" din comunitate. Tocmai de aia, mai accept o chestie. Nu mă cunosc în totalitate, oricât mi-ar plăcea mie să cred altceva. Nu-mi cunosc reacţiile în totalitate, nu pot anticipa următoarea mişcare. Nu întotdeauna. That sucks ! Big time ! Unii ar spune că am timp să cunosc fiecare mişcare în parte, ca vorba aia, nu sunt chiar atât de bătrân. Doar că nu se pune problema aşa. Problema se pune aşa : ai voie să nu te cunoşti, să mânci o tonă de rahat, să faci atâtea porcării încât sa rămâi inconştient în prostia ta, atâta vreme cât asta nu afectează pe nimeni altcineva decât pe tine.

Mă uit la post-ul anterior, ăla cu "this time I'll make it right". Mare bullshit mai e si ăsta. Well, I didn't. Să-mi fie cu iertare, dar chiar am încercat. De data asta a fost altfel. Alt gen de persoană şi o mie patrusute cincizeci şi două de persoane care şi-au dat cu părerea despre cum suntem împreună, cum nu suntem când suntem împreună, cât de mult suferă că suntem împreună şi respectiv cât de mult ar face un sex în grup cu noi, împreună. Asta cu băgăreţii e o altă poveste. Mai spun o dată faptul că eu am avut parte de cei mai mişto tipi din oraşul ăsta. Tipi pe care alţii îi aşteaptă o viaţă. Nu că aş fi ştiut ce să fac cu ei. Unii au stat o săptămână, alţii două, ăia mai cu moţ au rezistat o lună. Şi le spun că, pe bune, eu nu sunt deloc uşor de înţeles, nici întreg la minte. Şi ei cred că mint, şi li se trezeşte interesul, parcă doar pentru a demonstra că ei pot să stea şi cu nebunu' naibii, asta doar ca să se trezească peste ceva timp, că de fapt am o mare dreptate şi că aş fi băiat fain dacă m-aş înţelege şi aş şti ce vreau. Poc ! Zboară. Nu pentru că nu ar mai sta, dar nu mai vreau eu să rămână. Şi chiar în timp ce îl alung încerc să-mi dau seama dacă într-adevăr vreau asta. Nu ştiu ce să răspund şi pleacă. Şi-uite aşa am încercat eu sa am relaţii cu 7 tipi, în mai puţin de un an.

Dar nu-mi pare rău. Mi-e ciudă doar că uneori îmi doresc prea mult să fiu cu cineva doar ca să "vând" ce am mai apoi, pe nimicuri lipsite de importanţă. Într-o săptămână nici măcar starea asta nu o sa o mai am. Nu, o sa găsesc sigur câteva explicaţii clare, care să justifice cât se poate de pertinent de ce e şi vina lui, nu numai a mea. Oricum ar fi, privind lucrurile de sus, la rece cumva, nu-ţi imagina că toate-s bune şi frumoase şi m-apucă pe mine deodată nebuniile, îi fac bagajul şi gata, îl dau afară din casă. Nicidecum. E vorba de faptul că la început, aştept anumite reacţii, poate un interes faţă de chestia aia pe care o numim atât de prematur "relaţie", mai mare decât în următoarele luni, pentru că temelia trebuie să fie rezistentă. Un interes faţă de relaţie, nu faţă de mine, să ne înţelegem, că nu e totuna. Pe lângă asta, aştept impresia (dacă nu se poate siguranţa) că e în stare să ţină singur o relaţie în spate atunci când eu "cad" şi sunt sătul de stat împreună şi de plănuit chestii în doi. Probabil am nevoie de cineva mai puţin sănătos decât mine, dacă există aşa ceva. Unul care să ştie că dacă spun "Pleacă", de multe ori asta înseamnă "Rămâi". Unul care să urască faptul că am tendinţa de a plănui, care să-mi dea peste nas când fac pe deşteptul şi care să mă pună la punct atunci când trebuie. Dacă nu văd nimic din asta cât sunt parte din relaţie, consider că am început prost. Şi un început prost nu are cum să ducă la un final satisfăcător. Cu toate astea, parc-am obosit. Ştiu teoria, de ce anume am nevoie eu. În practică, sunt execrabil. Şi e obositor, clar. Trag linia, mai adaug un tip care mă urăşte şi care o sa spună multe chestii neadevărate despre mine multor persoane care nici măcar nu mă cunosc. Dar poate o merit. Fiecare plăteşte, într-un fel sau altul, rahaturile pe care le face. Şi la un moment dat, "Îmi pare rău" nu mai are nicio valoare.

Am aţipit de trei ori scriind. So, gata. Over and out !

MW

Rahat mai avem !

Mi-am dat seama că efectiv nu am nicio stare de scris atunci când toate lucrurile merg bine. Mi se pare că blog-ul ăsta a devenit un fel de cimitir sau coş de gunoi al frustrărilor. Ceea ce nu e tocmai rău. Sper totuşi să nu fie aşa. E o modalitate prin care las nişte chestii în urmă. Scriu despre ele, trag linia, închid capitolul, merg mai departe. De fapt nu scriu, vorbesc.

Zilele astea, mai mult ca oricând, nu pentru că mi-ar fi permis timpul, ci pentru că aşa s-a nimerit, am dat iarăşi drumul la auto-analiză. Ce fac bine şi de ce sunt mândru, dar mai ales ce nu am făcut bine, nu fac bine şi de care nu sunt absolut deloc mândru. Dacă mă gândesc mai bine, ştiu de unde a pornit totul. Am apucat, după foarte multă vreme, să vorbesc cu un om pentru care am însemnat ceva acum ceva timp. Foarte drăguţe discuţiile astea. Partea proastă, în cazul de faţă, e că în timp ce vorbeam, mi-am dat seama de cât de mult rău i-am făcut omului ăstuia, fără să merite, fără să îmi dea vreun motiv să-l rănesc. Şi asta a născut o întrebare : "De ce fac eu porcării din astea, în general?" Mi se pare rezonabil ca la sfărşit de zi să pot pune capul liniştit pe pernă şi să am pretenţia de la mine că astăzi n-am fost dobitoc cu nimeni. Sau cel puţin nu am fost dobitoc fără motiv. Şi totuşi, câteodată, mi se pare absolut normal să fiu ăl mai mare dobitoc de pe lumea asta, doar ca un an mai târziu, să opresc un om pentru care am însemnat ceva la un moment dat, din vorbit, şi să-mi cer iertare. Nu ca să însemne ceva, nu ca să reluăm ceva, ci pentru că simt că sunt dator cu un simplu "Îmi pare rău".

O analiză duce la alta, că doar aşa e mintea, face analogii de nebună, fără s-o poţi stăpâni. Şi ajung iar la capitolul ăla din noiembrie anul trecut, la marea chestie şi relaţie de durată, inexistentă şi aparent imposibilă în condiţiile actuale. Răbdare puţină, tot nu ştiu de ce , analiză la absolut tot ce spune şi tot ce face. Auto-cenzură, ziduri, doar ca să nu intre nimeni prea tare, să nu mă cunoască prea mult. Garda sus, ca nu cumva dacă alege să plece să lase vreun gol pe undeva. "Pe aici nu se trece !" Cam asta scrie pe mine. Sunt al dracului de complicat. Cică toţi oamenii complicaţi, sunt interesanţi. Asta-i fix p...a ! N-am eu răbdare cu mine, de interesant ce sunt, uneori, n-am cum să cer nimănui să mă suporte cu toate nebuniile mele. Când mai apare câte unul, fugitiv, pe care îl alung repede - nu ştiu de ce, din nou - mă tot gândesc să-i spun "Nici nu ştii în ce te-ai băgat". Şi mi-e să nu zic prea multe, să nu zic prea puţine. Şi mă enervează când spune prea multe, când trebuie să stabilim chestii, de parcă azi ne cunoaştem şi mâine avem nuntă la Căminul Cultural. Sunt ca la 18 ani, din nou. Parcă învăţ din nou să sărut, cam asta e senzaţia. Şi poate mă gândesc prea mult la chestia asta, poate prea îmi trebuie să ştiu paşii pe care îi fac cu mult timp înainte. Mai rău e că ştiu că toate chestiile faine sunt alea neplănuite. Îmi spunea un prieten că tre' s-aştept să facă click atunci când dau de câte un tip. Na, cred că mi s-a stricat click-uitoarea, că la mine nu face niciodată click. Şi-uite-aşa apuc eu să rănesc oamenii. Unul după altul. Dispar fără explicaţii, de cele mai multe ori, şi-mi dau seama că sunt de tot rahatul când fac asta, abia când un tip care mi se pare mie mai răsărit dispare fără explicaţii. Şi chiar nu e ok.

Colac peste pupăză, ca să se ştie, de azi îmi mai dau o şansă. And soon, I'll make it right. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Şi promit să nu mai avem rahat !

MW