Getting old (confessions)

Trec săptămânile una după alta. Azi e vară, mâine când te uiţi mai atent în jurul tău, copacii nu mai au frunze deloc. A venit toamna, oricât spun gurile rele că e iarnă deja. Mă întreb oare câţi mai au impresia că anul ăsta a trecut pe lângă ei fără să-şi dea seama. Sentiment de pensionar. E clar. Cu un program pe măsură.

Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri - trezit devreme, băut cafea - mai bună, mai rea -, muncă până pe la ora 20, ajuns acasă, puţină curăţenie cât să nu se şocheze nimeni care vine în vizită pe neaşteptate, 3 ferestre de messenger pentru aproximativ două ore şi apoi somn.

Sâmbătă - trezit devreme - muncă sau nu, pierdut vremea cu vizite şi cu 5 cafele până la ora 15. Curăţenie generală până pe la ora 18. Ora 23:30, club sau film, după gust, după chef.

Duminică - stomac în pioneze de la alcoolul din seara de dinainte sau vizită pentru prânz în familie. Doi prieteni - ăia singurii, într-un pub la o cafea. Înjurat de nişte chestii sfinte, pe seară, pentru noua săptămână ce începe de a doua zi.

O săptămână, două, trei... Septembrie, Octombrie, Noiembrie. 2009, 2010.

Profesional - 100% dedicat, prezent, implicat. Personal - 50% (exagerat de rotunjit în sus). Şi nici nu ştiu dacă am o problemă cu asta.

Pe undeva, există sentimentul ăla că ceva se va întampla şi că va da totul peste cap. Tot ce ştiu despre mine, tot ce nu ştiu încă. Şi nu mă deranjează să aştept. Sunt tânăr, oricât de epuizat, obosit mă simt uneori. Am timp, oricât vreau ca lucrurile să se întâmple acum şi aici. Las pe mâine ce pot face astăzi pentru că sper că mâine voi avea parte de timpul cu care mă laud. Îmi sun cunoştinţele rar, ce să le povestesc nou despre mine? Le sun atât de rar încât atunci când am ce să le povestesc nu-mi mai răspund la telefon. Probabil e un soi de răzbunare pentru că răspund atât de rar la telefon.

Şi-i drept, am o carieră, pentru care am muncit, mai mult decât am muncit pentru ce se întâmplă în plan personal, de acord. Aşa am fost învăţat, să adun responsabilităţi şi după aia să mă cac pe mine pentru că nu le mai pot face faţă. Şi-apoi feresc parul ce m-a lovit fix între ochi şi mă ridic. Merg mai departe. Măcar atât ştiu despre mine. În 90% din cazuri, mă ridic, mă şterg de praf şi merg mai departe. 10% sunt cazurile ce se transformă, în viaţa fiecăruia, în capitole neterminate. Chestii care râmân undeva pe fundalul zilelor prin care treci, despre care nu vorbeşti cu nimeni şi cărora le recunoşti existenţa după două pahare de vin, când eşti numai tu cu tine. Merg mai departe şi iau lucrurile aşa cum sunt.

Nu sunt un prieten bun, pentru că ştiu că am prieteni care înţeleg modul meu de a mă ataşa, nu sun mai târziu când spun că o voi face. Şi nu am aşteptări. No way. Never no more.

Nu ştiu să agăţ şi cică-s şi o idee arogant. Eh, lasă, n-a murit nimeni de la puţină aroganţă. Se acceptă, atâta vreme cât e în cantităţi minime.

Nu sunt frumos, am burtică, dar ştiu că sunt alţii mai puţin arătoşi ca mine (nu ştiu cât de mulţi, nici cât de puţini).

Îmi place să citesc oamenii, să ascult o poveste bună a cuiva care chiar are ceva de spus. Sunt atâtea poveşti pe care am refuzat să le ascult şi abia peste ceva timp am înţeles că am avut de pierdut.

Mă enervează faptul că toată lumea e într-o agitaţie nebună, fiecare vrea să facă mai mult decât poate în 24 de ore. Toată lumea renunţă la tot ce-i înconjoară pentru încă două grame de timp. Şi ce-i mai rău, urăsc că simt că îmbatrânesc. Sau că mă comport ca un bătrânel din ăla care vrea Duminica să se plimbe înainte de a merge în pub, la o cafea/ceai.

Oricum ar fi, cred că sunt fericit.