Mă gândeam zilele astea că ar cam trebui să-mi fac puţină curăţenie în viaţă. Am început bine. Am renunţat la nişte oameni (doi, mai exact) care-şi făceau anumite speranţe în ceea ce mă priveşte. Probabil am rănit oamenii ăştia, dar nu mi-a prea păsat, ce-i drept. Nu sunt cel mai rău om de pe lume, cu siguranţă nici cel mai bun. Din nou, e vorba de echilibru, iar eu unul nu mai sufăr, asta e clar. Nici nu ştiu când am ridicat atâtea ziduri în jurul meu. Am ridicat ziduri şi am schimbat temperatura la -50 de grade. Rece, al dracului de rece. Dar mi-e bine, sunt în siguranţă. Dacă înainte şimţeam şi apoi gândeam, acum gândesc şi după aia simt...sau nu mai simt deloc, depinde. Dacă mi-am dorit dintotdeauna să nu fac oamenii să sufere, acum nu-mi mai pasă. Nu fac un ţel din a răni oamenii, dar, până la urmă, fiecare are voie să se protejeze singur, să se apere, să ridice ziduri, iar cine nu o face, suferă. Cine n-are ziduri, să-şi cumpere, sau să-şi asume rănile. Ok, dacă mă vei lua cu bullshit-uri din alea gen "Cine nu suferă, nu simte că trăieşte...", I'm gonna slap you. Pe bune, acuma. Ce-i cu chestia asta? Nu mai ştiu cine mi-a spus-o, dar m-au luat dracii, instant, când am auzit-o. Cum vine asta? Adică ăia naivi cu uşoare tendinţe spre sado-masochism psihic sunt de fapt ăia care trăiesc cu adevărat? Adică sinucigaşii ştiu cum să trăiască de-adevăratelea?
So, curăţenie... Am nevoie de prietenii mei (pe care şi-aşa nu simt că ştiu să-i valorez în totalitate), de familie, de puţină sănătate, puţin curaj, puţină răutate, câteva principii (legate de integritate şi demnitate) şi...cam atât. Restul pot arunca la gunoi, în saci mari, negri, de plastic. Ştii cum e : viaţa ar fi chiar simplă, dacă nu am complica-o noi atât. Aşa că, nu avem nevoie de multe ca să putem trăi. Nu mai am nevoie de profil pe Romeo, de grija zilei de mâine, de ce o să fac la anul pe vremea asta, de remuşcări, de "Cum ar fi fost dacă?".
Aşa că, sunt în curăţenie generală. Mi-ar plăcea să pot spune că e "de primăvară", dar când mă gândesc că de două zile ninge în continuu, mai bine tac dracului.
miercuri, februarie 18, 2009
sâmbătă, februarie 14, 2009
Liberté, égalité, fraternité
1
Îmi amintesc că atunci când mi-am dat seama că nu sunt singurul gay de pe lumea asta am fost extrem de fericit. E al dracului de bine să ştii că nu eşti singur, indiferent de situaţie sau de context. Pe vremea aia toată lumea se "agăţa" pe mIRC, iar Net4U2 era un fel de club de net pentru gay, în sensul că 80% din oamenii care erau pe acolo erau gay. Când am intrat eu în toată treaba asta aveam 17 ani, băiat bine-crescut, politicos, al dracului de speriat, dar cu o voinţă puternică. Într-un final am descoperit şi #gayromania, dintr-o pură coincidenţă şi m-am pus pe vorbit (că de agăţat nu prea am ştiut niciodată să agăţ, fie spun prea multe, fie prea puţine). Îmi amintesc că a fost o mare uşurare faptul că nu eram singurul şi că, wow, până la urmă eram o comunitate. SIGUR toată lumea se va înţelege cu toată lumea, e ca o familie mai mare. Mă enerva tot timpul faptul că mi se spunea că sunt prea mic pentru că mi se părea absurd. Şi ce dacă am 18 ani (ştiam că nu e bine să zici că eşti minor, de aia nu spuneam că am de fapt 17 ani)? Nu prea pot controla sau schimba asta, nu? Câţiva ani mai târziu, adică acum, am înţeles ideea... Când ai 17 sau 18 ani, eşti copil, te îndrăgosteşti uşor, vorbeşti prostii (încă mai fac asta, se pare), ai tendinţa să sufoci. Toţi am fost aşa, probabil. Mai rău e faptul că toţi uităm asta, inclusiv eu, şi punem din start ştampila de "copil" oricărui tip de 17-18 ani. Eu unul chiar nu mă văd acum împreună cu un tip care să fie sub 22- 23 de ani. Nu e vorba de faptul că îl desconsider sau că mi se pare mai puţin deştept sau mai puţin OM, dar cred că nu am fi pe aceeaşi lungime de undă.
Trecând peste asta, vremurile alea au fost frumoase. Întâlneam oameni noi, care erau oarecum diferiţi de cum mă aşteptam eu să fie. De ce? Pentru că trăiau mai mult viaţa altora decât propria lor viaţă. Altfel spus, toată lumea vorbea de toată lumea. Şi nu vorbeau "de bine". Eu am pornit din start de la ideea că nu mi-o trag cu oricine, oricând, oricum. Pe-atunci căutam relaţie. În câteva luni am apucat să mă îndrăgostesc, să adun câteva perechi de papuci de la câţiva tipi şi am apucat să îmi fac o idee despre ce se întâmplă în jurul meu, de fapt. Intrasem într-o chestie fără să-mi iau măsuri de siguranţă. Nu intrasem într-o comunitate, pentru că, ce se întâmpla nu era demn de a purta numele ăsta. Şi nu condamnam faptul că o mare majoritate din tipi căuta sex. La fel ca şi azi, aveam libertatea de a alege şi dreptul de a căuta exact ce credeam că vrem pentru binele propriu.Eram şi suntem, egali. Nu asta era problema. Doar că nu exista unitate, nimic în comun, decât o orientare sexuală şi un club în care ne adunam câţiva, la sfârşit de săptămână. Orice urmă de comunitate era înlăturată chiar de oamenii care trebuiau să formeze comunitatea respectivă, să o facă puternică. Ăsta a fost momentul în care din toţi cei pe care îi cunoscusem, am ales să rămân cu doi oameni alături, cei pe care îi credeam eu mai aproape de modul meu de a fi. A avea doi prieteni gay, nu mai mulţi, era suficient. Am încetat să cred că e important să am o relaţie bună cu oricine, doar pentru că e firesc să fie aşa. Am "ieşit" din lumea gay a momentului respectiv, dezamăgit, supărat, dar cu lecţia învăţată. Lecţia pe care o ştiam "ca pe apă" avea titlul "Nu există comunitate gay".
Dacă e să mă întrebi astăzi, încă mai ştiu lecţia aia, tot "ca pe apă". Între timp am alţi prieteni, probabil că sunt parte din lumea gay pentru că oamenii mă ştiu dintr-un "Ceau-ceau" şi dintr-o stângere de mână, alţii mă cunosc şi dintr-un "Ce mai faci?", dar faptul că ne cunoaştem nu înseamnă ca formăm o comunitate. Sunt convins de asta. Îmi amintesc că cineva m-a rugat acum ceva vreme să scriu un articol despre gay, despre ce înseamnă "comunitatea" gay pentru mine. Nu mi s-a cerut să fiu obiectiv, din contră, cred că era aşteptată aciditatea mea printre rânduri. Am scris articolul şi cred că am am fost peste limitele normale ale acidităţii pentru că articolul respectiv nu a mai fost niciodată publicat. Probabil lovea prea tare în nişte oameni care, pe vremea aia, îşi căutau drepturile altfel decât prin GayFest-uri.
Trăim într-o Românie în care putem să spunem că nu e cel mai rău lucru să fii gay. O Românie în care încă mai suntem "poponari" şi "bulangii", în care încă am mai fi omorâţi cu pietre de către unii, dacă legea ar permite asta. În acelaşi timp, trăim într-o Românie care nu prea ne are treaba, care ne lasă să ne vedem de viaţa noastră (când spun "Românie", mă refer la oameni). Părerile sunt împărţite. Unii acceptă, alţii nu. E treaba lor şi dreptul lor. Totuşi, eu am fost tot timpul de părere că nu heterosexualii sunt problema noastră. NOI suntem problema noastră. NOI ne facem rău, NOI ne facem publicitate negativă, NOI trăim conduşi de individualism, de faptul că vrem să fim acceptaţi ca fiind o comunitate când noi nu credem în faptul că suntem, într-adevăr, o comunitate. NOI, gay-ii. Adevărul că nu îi prea pasă nimănui de chestia asta, comunitatea. Am apreciat tot timpul oamenii care s-au ridicat din mulţime şi au făcut ceva pentru ca gay-ii să fie văzuţi altfel decât prin Naomi, GayFest-uri sau Tarky. Am apreciat expoziţiile de artă gay ale unui om care a fost bătut înainte pentru că e gay. Am apreciat un blog care a tras un semnal de alarmă şi oamenii care nu fac show din faptul că au o orientare sexuală diferită de majoritate. Acolo mai sunt urmele alea de comunitate.
Aşa că avem libertate, pe cât posibil, într-o societate în care încă se mai văd urme de comunism, cel puţin în mentalitate. Suntem cu toţii egali, n-are nimeni mai mult de două coaie, chiar dacă unii cred asta. Unde e fraternitatea atunci? Doar e "Liberté, égalité, fraternité"?
Ca să mă justific... Post-ul ăsta se datorează faptului că aseară clubul Sauvage a fost închis. Au fost câteva reclamaţii cu privire la gălăgie. M-a bucurat că cineva a vrut aseară să lupte împotriva faptului că poliţia ar fi închis clubul în mod abuziv şi a făcut apel la ideea de unitate între gay, chiar dacă nu eram convins de faptul că într-adevăr se putea face ceva. Cert e că toată chestia asta m-a făcut să îmi amintesc că nu vom fi niciodată uniţi. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că dacă m-ai întreba ce s-a schimbat de când aveam 17 ani până acum, aş răspunde sincer : "Nimic". Să bem şi pentru asta diseară, pentru că azi clubul e deschis, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat ieri, nu?
(Ca să înţelegi că nu fac din tânţar armăsar, chestia asta cu clubul închis nu e such a big deal,e doar un exemplu recent, dar dacă se întâmpla ceva mai grav de atât, reacţia era aceeaşi, aia de linişte generală, aia de struţ speriat, aia de "las-o, bă, că merge ashia").
A, şi nu, nu sunt mai ştiu eu ce tip de vizionar !
Destul. Over and out.
Trecând peste asta, vremurile alea au fost frumoase. Întâlneam oameni noi, care erau oarecum diferiţi de cum mă aşteptam eu să fie. De ce? Pentru că trăiau mai mult viaţa altora decât propria lor viaţă. Altfel spus, toată lumea vorbea de toată lumea. Şi nu vorbeau "de bine". Eu am pornit din start de la ideea că nu mi-o trag cu oricine, oricând, oricum. Pe-atunci căutam relaţie. În câteva luni am apucat să mă îndrăgostesc, să adun câteva perechi de papuci de la câţiva tipi şi am apucat să îmi fac o idee despre ce se întâmplă în jurul meu, de fapt. Intrasem într-o chestie fără să-mi iau măsuri de siguranţă. Nu intrasem într-o comunitate, pentru că, ce se întâmpla nu era demn de a purta numele ăsta. Şi nu condamnam faptul că o mare majoritate din tipi căuta sex. La fel ca şi azi, aveam libertatea de a alege şi dreptul de a căuta exact ce credeam că vrem pentru binele propriu.Eram şi suntem, egali. Nu asta era problema. Doar că nu exista unitate, nimic în comun, decât o orientare sexuală şi un club în care ne adunam câţiva, la sfârşit de săptămână. Orice urmă de comunitate era înlăturată chiar de oamenii care trebuiau să formeze comunitatea respectivă, să o facă puternică. Ăsta a fost momentul în care din toţi cei pe care îi cunoscusem, am ales să rămân cu doi oameni alături, cei pe care îi credeam eu mai aproape de modul meu de a fi. A avea doi prieteni gay, nu mai mulţi, era suficient. Am încetat să cred că e important să am o relaţie bună cu oricine, doar pentru că e firesc să fie aşa. Am "ieşit" din lumea gay a momentului respectiv, dezamăgit, supărat, dar cu lecţia învăţată. Lecţia pe care o ştiam "ca pe apă" avea titlul "Nu există comunitate gay".
Dacă e să mă întrebi astăzi, încă mai ştiu lecţia aia, tot "ca pe apă". Între timp am alţi prieteni, probabil că sunt parte din lumea gay pentru că oamenii mă ştiu dintr-un "Ceau-ceau" şi dintr-o stângere de mână, alţii mă cunosc şi dintr-un "Ce mai faci?", dar faptul că ne cunoaştem nu înseamnă ca formăm o comunitate. Sunt convins de asta. Îmi amintesc că cineva m-a rugat acum ceva vreme să scriu un articol despre gay, despre ce înseamnă "comunitatea" gay pentru mine. Nu mi s-a cerut să fiu obiectiv, din contră, cred că era aşteptată aciditatea mea printre rânduri. Am scris articolul şi cred că am am fost peste limitele normale ale acidităţii pentru că articolul respectiv nu a mai fost niciodată publicat. Probabil lovea prea tare în nişte oameni care, pe vremea aia, îşi căutau drepturile altfel decât prin GayFest-uri.
Trăim într-o Românie în care putem să spunem că nu e cel mai rău lucru să fii gay. O Românie în care încă mai suntem "poponari" şi "bulangii", în care încă am mai fi omorâţi cu pietre de către unii, dacă legea ar permite asta. În acelaşi timp, trăim într-o Românie care nu prea ne are treaba, care ne lasă să ne vedem de viaţa noastră (când spun "Românie", mă refer la oameni). Părerile sunt împărţite. Unii acceptă, alţii nu. E treaba lor şi dreptul lor. Totuşi, eu am fost tot timpul de părere că nu heterosexualii sunt problema noastră. NOI suntem problema noastră. NOI ne facem rău, NOI ne facem publicitate negativă, NOI trăim conduşi de individualism, de faptul că vrem să fim acceptaţi ca fiind o comunitate când noi nu credem în faptul că suntem, într-adevăr, o comunitate. NOI, gay-ii. Adevărul că nu îi prea pasă nimănui de chestia asta, comunitatea. Am apreciat tot timpul oamenii care s-au ridicat din mulţime şi au făcut ceva pentru ca gay-ii să fie văzuţi altfel decât prin Naomi, GayFest-uri sau Tarky. Am apreciat expoziţiile de artă gay ale unui om care a fost bătut înainte pentru că e gay. Am apreciat un blog care a tras un semnal de alarmă şi oamenii care nu fac show din faptul că au o orientare sexuală diferită de majoritate. Acolo mai sunt urmele alea de comunitate.
Aşa că avem libertate, pe cât posibil, într-o societate în care încă se mai văd urme de comunism, cel puţin în mentalitate. Suntem cu toţii egali, n-are nimeni mai mult de două coaie, chiar dacă unii cred asta. Unde e fraternitatea atunci? Doar e "Liberté, égalité, fraternité"?
Ca să mă justific... Post-ul ăsta se datorează faptului că aseară clubul Sauvage a fost închis. Au fost câteva reclamaţii cu privire la gălăgie. M-a bucurat că cineva a vrut aseară să lupte împotriva faptului că poliţia ar fi închis clubul în mod abuziv şi a făcut apel la ideea de unitate între gay, chiar dacă nu eram convins de faptul că într-adevăr se putea face ceva. Cert e că toată chestia asta m-a făcut să îmi amintesc că nu vom fi niciodată uniţi. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că dacă m-ai întreba ce s-a schimbat de când aveam 17 ani până acum, aş răspunde sincer : "Nimic". Să bem şi pentru asta diseară, pentru că azi clubul e deschis, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat ieri, nu?
(Ca să înţelegi că nu fac din tânţar armăsar, chestia asta cu clubul închis nu e such a big deal,e doar un exemplu recent, dar dacă se întâmpla ceva mai grav de atât, reacţia era aceeaşi, aia de linişte generală, aia de struţ speriat, aia de "las-o, bă, că merge ashia").
A, şi nu, nu sunt mai ştiu eu ce tip de vizionar !
Destul. Over and out.
vineri, februarie 13, 2009
Valentine's Gay
0
Hmm...nici nu ştiu, să vomit, să nu vomit...Here we go again cu miere, zahăr and...shit. Is love really all around? Sau e doar ceva în care trebuie să credem ca să ne fie bine şi mâine şi poimâine? Şi dacă e all around, de ce unii nu o văd şi alţii o "vând" pe atât de puţin?
Ciudată chestia asta cu dragostea. De fapt, dacă stau să mă gândesc, e chiar foarte simplu : o simţi sau nu. Dacă nu o simţi, mergi mai departe, cauţi, fie până oboseşti, fie până dai de ce îţi doreşti cu adevărat. Dacă o simţi... eh, lucrurile se complică puţin. Nu cred că ştiu vreun om care să nu fi vrut să schimbe o mare parte din ce era persoana cu care avea o relaţie. Auzisem undeva, nu mai ştiu exact unde, faptul că orice om, atunci când are o relaţie, încearcă să schimbe aproape tot ce nu-i place la partener. După vreo câţiva ani, ajungi în faza aia în care te trezeşti că-i spui "Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit". Opera de artă, aia la care ai lucrat în ultimii ani, şi la care ai schimbat atâte, astfel încât în viziunea ta să fie perfectă, pleacă în doi timpi şi trei mişcări. Şi nu pentru că vrea el, ci pentru că vrei tu (asta dacă ai noroc). I'm missing my point here, right?
Mai pe scurt (sau nu) : Tu, Georgel, îl vezi pe el, Georgică (în club, pe net, pe stradă sau chiar la coadă la shaorma, dacă vrei ), vă placeţi şi alegeţi să ieşiţi la un suc (sau să mâncaţi shaorma aia pentru care aţi stat amândoi la coadă, împreună). La suc, tu ai tricoul ăla negru care-ţi scoate ochii în evidenţă, iar el are blugii ăia mulaţi care arată ce fund mişto are şi cât de mândru e de asta. Vorbiţi timp de vreo două ore. Tu zâmbeşti frumos, la fel de politicos ca şi el. Îţi spune că vrea relaţie serioasă. Wow, ca să vezi, ce chestie, şi tu cauţi acelaşi lucru. După alte zâmbete şi alte poveşti, plecaţi. Fiecare acasă la el. Timp de vreo două ore curg mesaje. La prima vedere, sunteţi compatibili. Trei săptămâni mai târziu, the sex is amazing şi vă vedeţi aproape zilnic. Nu-ţi prea place muzica pe care o ascultă, dar asta e un fleac, nu e atât de important. Ai relaţie? Da, cum altfel? După încă vreo două săptămâni, seara pe la unşpe, Georgică e hotărât să se confeseze. Se ridică în cot, lângă tine şi-ţi spune, uşor emoţionat : "Georgele, eu cred că te iubesc...". "Şi eu cred că te iubesc", îi spui. Şi-apoi face gestul ăla cu mâna prin părul tău, pe care efectiv îl urăşti. Eh, un alt fleac. Lunile trec, totul e ok, dar între timp : pune valoare pe nişte rahaturi, se enervează prea uşor, pierde vremea pe net şi e uşor iresponsabil. Unde mai pui că ţie îţi place Ally McBeal, iar lui Prison Break. Tu?Eşti perfect, cum alftel? Bine, e clar, ştii că ai mai putea schimba una-alta la tine, dar nu e încă momentul. Într-o Duminică, de dimineaţă, îi spui, la cafea, că nu-ţi place să îşi bage mâinile prin părul tău. Înţelege şi nu mai repetă gestul. Mai apoi, încerci să îi explici că ştii tu mai bine cum ar trebui să fie viaţa lui şi că acolo greşeşte, iar dincolo clar nu procedează corect. I se pare că exagerezi, că încerci să-l controlezi şi e pus pe ceartă. Clar, se enervează prea uşor. În timp, îţi urmează sfaturile, e cu totul altfel, e schimbat complet. E total diferit faţă de cum era când l-ai cunoscut. Eşti mândru de ce ai făcut din el, de "opera" ta. Mai trece juma' de an şi chiar nu mai ai ce schimba la el. Cu toate astea, parcă ţi-e dor de Georgică ăla iresponsabil în unele situaţii. Prea e pragmatic acum şi prea serios în unele privinţe şi nici nu ţi-ai dat seama că îl iubeşti mai puţin. Îl tragi de mână, îl aşezi pe canapea, într-o zi, şi-i spui (ca în reclamă) : "Georgică, noi eram altfel. Te-ai schimbat atât de mult... Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndragostit". Se uită la tine, cu o privire uşor tâmpă... E clar că nu mai înţelege nimic.
(Acum sunt două variante ;)
1. Îşi face bagajul şi te trimite FIX la dracu'. Pleacă el în trei timpi şi două mişcări.
2. Îl trimiţi tu la dracu', prima la dreapta, după colţ, în doi timpi şi trei mişcări.
Stai liniştit, în ambele situaţii, nu o să-ţi dai seama că de fapt toată vina e a ta. El s-a schimbat doar, tu eşti perfect (cum altfel? :) )
Ai înţeles acum? Sau iar am vorbit mult şi prost? :))
Oricum ar fi, toţi facem asta şi toţi trecem prin asta. Toţi ne schimbăm şi toţi schimbăm ce nu ne place la oamenii din jurul nostru. Sau cel puţin încercăm să facem asta. Ne schimbăm pentru că acceptăm să facem un compromis (tu, că eu nu ştiu, am mai zis asta). Schimbăm oamenii pentru că uneori vrem să trăim într-o lume perfectă sau măcar una care să se apropie de perfecţiune. Dacă nu schimbi nimic la celălalt, mai e un risc, şi-anume ăla că "am stat atâta vreme cu el şi l-am acceptat aşa cum era şi uite unde am ajuns, am pierdut toţii anii ăştia". Aşa că, nicicum nu e bine. Ca în orice altceva, e vorba de echilibru. Pe care trebuie să îl găseşti, de fiecare dată. Ok, poate toată povestea asta cu Georgel şi-al lui Georgică e uşor exagerată, importantă e, oricum, esenţa ei.
Unde eram? A, la partea cu "dacă simţi dragostea...". E fain, mă, îţi jur. Sau cel puţin asa-mi amintesc că e... Cu toate astea e al dracului de complicat. Adică, o relaţie e fragilă, trebuie mânuită cu grijă. Trebuie să ai grijă de ea, să o creşti. Nu e suficient să vrei şi tu şi Georgică să aveţi o relatie , zic eu. E cu din alea, cu renunţat la unele lucruri ca să-ţi faci timp pentru altele, cu certuri, dar şi cu nişte clipe extrem de frumoase. Dacă ştii asta deja cum de eşti singur? Care din ele : cauţi doar sex sau nu ai cu cine să ai relaţie de fapt? Sau poate eşti ca mine, te-ai obişnuit să fii singur deja, îţi place.
Valentine's Day... Ok, nu-mi place roşu atât de mult cât să vad numa' inimioare mâine. Nici n-am motive să fac asta, ce-i drept, cu sau fără relaţie. Am un prieten - de care nu mai ştiu nimic de ceva vreme - care sărbătoreşte Crăciunul în o cu totul altă zi decât 25 decembrie. Nu e niciodată aceeaşi zi, probabil. E pur şi simplu ziua în care simte el că e pregătit pentru atmosfera aia a Crăciunului. De aia nu înţeleg eu sărbătoarea asta (care e importată, nu e a noastră, o ştim cu totii, dar vroiam doar să ştii că şi eu ştiu asta ;) ). Nu înţeleg de ce doi oameni au nevoie de o anumită zi ca să se iubească mai mult sau să facă un gest romantic sau să fie mai apropiaţi. Trebuie să fie o zi a îndrăgostiţilor pentru asta? De ce nu e orice zi Valentine's Day? Nici n-ar fi greu ca doi oameni să fie aşa în fiecare zi, doar se iubesc, adică au tot ce le trebuie, nu?
Gay sau nu, Valentine nu mă prinde anul ăsta. În sensul că, nu o să mă simt roşu şi plin de inimioare. În schimb, promit să beau pentru ziua asta, până la urmă unii cred în ea, deci trebuie să fie ceva de capul ei.
Nu ştiu dacă am înţeles tot ce am scris în post-ul ăsta. :)) Dar dacă ai înţeles tu, sunt mulţumit...Unde mai pui că am rezistat până la capăt fără să vomit cu toată mierea asta ameninţătoare din jur? Happy Valentine's Day, I guess... ! :)
Ciudată chestia asta cu dragostea. De fapt, dacă stau să mă gândesc, e chiar foarte simplu : o simţi sau nu. Dacă nu o simţi, mergi mai departe, cauţi, fie până oboseşti, fie până dai de ce îţi doreşti cu adevărat. Dacă o simţi... eh, lucrurile se complică puţin. Nu cred că ştiu vreun om care să nu fi vrut să schimbe o mare parte din ce era persoana cu care avea o relaţie. Auzisem undeva, nu mai ştiu exact unde, faptul că orice om, atunci când are o relaţie, încearcă să schimbe aproape tot ce nu-i place la partener. După vreo câţiva ani, ajungi în faza aia în care te trezeşti că-i spui "Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit". Opera de artă, aia la care ai lucrat în ultimii ani, şi la care ai schimbat atâte, astfel încât în viziunea ta să fie perfectă, pleacă în doi timpi şi trei mişcări. Şi nu pentru că vrea el, ci pentru că vrei tu (asta dacă ai noroc). I'm missing my point here, right?
Mai pe scurt (sau nu) : Tu, Georgel, îl vezi pe el, Georgică (în club, pe net, pe stradă sau chiar la coadă la shaorma, dacă vrei ), vă placeţi şi alegeţi să ieşiţi la un suc (sau să mâncaţi shaorma aia pentru care aţi stat amândoi la coadă, împreună). La suc, tu ai tricoul ăla negru care-ţi scoate ochii în evidenţă, iar el are blugii ăia mulaţi care arată ce fund mişto are şi cât de mândru e de asta. Vorbiţi timp de vreo două ore. Tu zâmbeşti frumos, la fel de politicos ca şi el. Îţi spune că vrea relaţie serioasă. Wow, ca să vezi, ce chestie, şi tu cauţi acelaşi lucru. După alte zâmbete şi alte poveşti, plecaţi. Fiecare acasă la el. Timp de vreo două ore curg mesaje. La prima vedere, sunteţi compatibili. Trei săptămâni mai târziu, the sex is amazing şi vă vedeţi aproape zilnic. Nu-ţi prea place muzica pe care o ascultă, dar asta e un fleac, nu e atât de important. Ai relaţie? Da, cum altfel? După încă vreo două săptămâni, seara pe la unşpe, Georgică e hotărât să se confeseze. Se ridică în cot, lângă tine şi-ţi spune, uşor emoţionat : "Georgele, eu cred că te iubesc...". "Şi eu cred că te iubesc", îi spui. Şi-apoi face gestul ăla cu mâna prin părul tău, pe care efectiv îl urăşti. Eh, un alt fleac. Lunile trec, totul e ok, dar între timp : pune valoare pe nişte rahaturi, se enervează prea uşor, pierde vremea pe net şi e uşor iresponsabil. Unde mai pui că ţie îţi place Ally McBeal, iar lui Prison Break. Tu?Eşti perfect, cum alftel? Bine, e clar, ştii că ai mai putea schimba una-alta la tine, dar nu e încă momentul. Într-o Duminică, de dimineaţă, îi spui, la cafea, că nu-ţi place să îşi bage mâinile prin părul tău. Înţelege şi nu mai repetă gestul. Mai apoi, încerci să îi explici că ştii tu mai bine cum ar trebui să fie viaţa lui şi că acolo greşeşte, iar dincolo clar nu procedează corect. I se pare că exagerezi, că încerci să-l controlezi şi e pus pe ceartă. Clar, se enervează prea uşor. În timp, îţi urmează sfaturile, e cu totul altfel, e schimbat complet. E total diferit faţă de cum era când l-ai cunoscut. Eşti mândru de ce ai făcut din el, de "opera" ta. Mai trece juma' de an şi chiar nu mai ai ce schimba la el. Cu toate astea, parcă ţi-e dor de Georgică ăla iresponsabil în unele situaţii. Prea e pragmatic acum şi prea serios în unele privinţe şi nici nu ţi-ai dat seama că îl iubeşti mai puţin. Îl tragi de mână, îl aşezi pe canapea, într-o zi, şi-i spui (ca în reclamă) : "Georgică, noi eram altfel. Te-ai schimbat atât de mult... Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndragostit". Se uită la tine, cu o privire uşor tâmpă... E clar că nu mai înţelege nimic.
(Acum sunt două variante ;)
1. Îşi face bagajul şi te trimite FIX la dracu'. Pleacă el în trei timpi şi două mişcări.
2. Îl trimiţi tu la dracu', prima la dreapta, după colţ, în doi timpi şi trei mişcări.
Stai liniştit, în ambele situaţii, nu o să-ţi dai seama că de fapt toată vina e a ta. El s-a schimbat doar, tu eşti perfect (cum altfel? :) )
Ai înţeles acum? Sau iar am vorbit mult şi prost? :))
Oricum ar fi, toţi facem asta şi toţi trecem prin asta. Toţi ne schimbăm şi toţi schimbăm ce nu ne place la oamenii din jurul nostru. Sau cel puţin încercăm să facem asta. Ne schimbăm pentru că acceptăm să facem un compromis (tu, că eu nu ştiu, am mai zis asta). Schimbăm oamenii pentru că uneori vrem să trăim într-o lume perfectă sau măcar una care să se apropie de perfecţiune. Dacă nu schimbi nimic la celălalt, mai e un risc, şi-anume ăla că "am stat atâta vreme cu el şi l-am acceptat aşa cum era şi uite unde am ajuns, am pierdut toţii anii ăştia". Aşa că, nicicum nu e bine. Ca în orice altceva, e vorba de echilibru. Pe care trebuie să îl găseşti, de fiecare dată. Ok, poate toată povestea asta cu Georgel şi-al lui Georgică e uşor exagerată, importantă e, oricum, esenţa ei.
Unde eram? A, la partea cu "dacă simţi dragostea...". E fain, mă, îţi jur. Sau cel puţin asa-mi amintesc că e... Cu toate astea e al dracului de complicat. Adică, o relaţie e fragilă, trebuie mânuită cu grijă. Trebuie să ai grijă de ea, să o creşti. Nu e suficient să vrei şi tu şi Georgică să aveţi o relatie , zic eu. E cu din alea, cu renunţat la unele lucruri ca să-ţi faci timp pentru altele, cu certuri, dar şi cu nişte clipe extrem de frumoase. Dacă ştii asta deja cum de eşti singur? Care din ele : cauţi doar sex sau nu ai cu cine să ai relaţie de fapt? Sau poate eşti ca mine, te-ai obişnuit să fii singur deja, îţi place.
Valentine's Day... Ok, nu-mi place roşu atât de mult cât să vad numa' inimioare mâine. Nici n-am motive să fac asta, ce-i drept, cu sau fără relaţie. Am un prieten - de care nu mai ştiu nimic de ceva vreme - care sărbătoreşte Crăciunul în o cu totul altă zi decât 25 decembrie. Nu e niciodată aceeaşi zi, probabil. E pur şi simplu ziua în care simte el că e pregătit pentru atmosfera aia a Crăciunului. De aia nu înţeleg eu sărbătoarea asta (care e importată, nu e a noastră, o ştim cu totii, dar vroiam doar să ştii că şi eu ştiu asta ;) ). Nu înţeleg de ce doi oameni au nevoie de o anumită zi ca să se iubească mai mult sau să facă un gest romantic sau să fie mai apropiaţi. Trebuie să fie o zi a îndrăgostiţilor pentru asta? De ce nu e orice zi Valentine's Day? Nici n-ar fi greu ca doi oameni să fie aşa în fiecare zi, doar se iubesc, adică au tot ce le trebuie, nu?
Gay sau nu, Valentine nu mă prinde anul ăsta. În sensul că, nu o să mă simt roşu şi plin de inimioare. În schimb, promit să beau pentru ziua asta, până la urmă unii cred în ea, deci trebuie să fie ceva de capul ei.
Nu ştiu dacă am înţeles tot ce am scris în post-ul ăsta. :)) Dar dacă ai înţeles tu, sunt mulţumit...Unde mai pui că am rezistat până la capăt fără să vomit cu toată mierea asta ameninţătoare din jur? Happy Valentine's Day, I guess... ! :)
marți, februarie 10, 2009
Scurt şi la obiect
0
Să tot fie două luni de când nu am mai scris pe aici. Nu mă întreba de ce, pentru că nu aş şti ce să răspund. Ca să rezolvăm o treabă, de vreo lună am uitat de blog-ul ăsta, iar luna de dinaintea ăsteia în care am stat prost cu memoria a fost mult prea plină.
Ce s-a schimbat :
- am renunţat, fără voia mea, la nişte principii. M-am trezit pur şi simplu că nu le mai am, nu a fost ceva plănuit. Să se noteze şi să se ţină minte faptul că I DIDN'T SEE IT COMING. În plus, am un mod de viaţă total nesănătos. Prea mult alcool şi prea multe căutări. Căutări de tot felul;
- dacă până acum am fost 100 X cerebral, între timp sunt 1000 X cerebral;
- vreau să cresc MIC :) (ca să înţelegi, am primit un mail de curând, probabil e vechea treaba şi o ştie toată lumea deja, dar eu abia acum am primit-o pe mail. Mă rog, ideea e că un adult demisionează din "funcţia" de adult pentru că e prea complicată, prea plină de responsabilităţi la care e dispus să renunţe, doar ca sa fie copil din nou. Drept pentru care vrea să crească mic.) Nu fug de responsabilităţi, nici vorbă, cred doar că m-am maturizat prea repede şi asta nu mi-a folosit (încă) la nimic.
Ce nu s-a schimbat :
- încă mi-e greu să cred în ideea plăsmuită de mulţi, găsită de puţini, aia cu "The One"-ul. Am ajuns la concluzia că unii îl găsesc, alţii nu, ceea ce e fair, oarecum. Adică, e ca şi cum ai "ajunge la televizor" sau ca şi cum ai vrea o casă şi o maşină a ta, pentru care să nu plăteşti rate. Mulţi işi doresc, puţini ajung să aibă;
- sunt la fel de sarcastic;
În rest, toate au rămas la fel.
Uite că scriu din nou... Am intrat doar pentru că mi-am amintit şi am sfârşit prin a mă analiza. Iar.
Ce s-a schimbat :
- am renunţat, fără voia mea, la nişte principii. M-am trezit pur şi simplu că nu le mai am, nu a fost ceva plănuit. Să se noteze şi să se ţină minte faptul că I DIDN'T SEE IT COMING. În plus, am un mod de viaţă total nesănătos. Prea mult alcool şi prea multe căutări. Căutări de tot felul;
- dacă până acum am fost 100 X cerebral, între timp sunt 1000 X cerebral;
- vreau să cresc MIC :) (ca să înţelegi, am primit un mail de curând, probabil e vechea treaba şi o ştie toată lumea deja, dar eu abia acum am primit-o pe mail. Mă rog, ideea e că un adult demisionează din "funcţia" de adult pentru că e prea complicată, prea plină de responsabilităţi la care e dispus să renunţe, doar ca sa fie copil din nou. Drept pentru care vrea să crească mic.) Nu fug de responsabilităţi, nici vorbă, cred doar că m-am maturizat prea repede şi asta nu mi-a folosit (încă) la nimic.
Ce nu s-a schimbat :
- încă mi-e greu să cred în ideea plăsmuită de mulţi, găsită de puţini, aia cu "The One"-ul. Am ajuns la concluzia că unii îl găsesc, alţii nu, ceea ce e fair, oarecum. Adică, e ca şi cum ai "ajunge la televizor" sau ca şi cum ai vrea o casă şi o maşină a ta, pentru care să nu plăteşti rate. Mulţi işi doresc, puţini ajung să aibă;
- sunt la fel de sarcastic;
În rest, toate au rămas la fel.
Uite că scriu din nou... Am intrat doar pentru că mi-am amintit şi am sfârşit prin a mă analiza. Iar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
