Family guy

Oricât şi-ar dori maică-mea să ajung să mă însor şi să am trei copii, pe undeva acceptă liniştită faptul că nu se va întampla asta niciodată. Dorinţa asta nu vine din faptul că ar avea ea nu ştiu ce împlinire sufletească dacă m-ar vedea însurat, ci pur şi simplu crede că mi-ar fi mie mai uşor. Şi poate aşa e. Cert e că peste ani, când poate voi fi mai responsabil, aş vrea să am un copil, însă nu unul care să rezulte dintr-o căsătorie. Pe undeva mi se pare firesc, pe altundeva mi se pare imposibil. Firesc pentru că probabil am crescut cu ideea că e frumos să creşti un pui de om lângă tine, să oferi şi să primeşti iubire necondiţionat. Imposibil pentru că trebuie să fiu realist şi să accept că e complicat să fii gay şi să creşti un copil, singur sau alături de un alt tip gay. Îţi trebuie o relaţie suficient de stabilă şi o siguranţă maximă atunci când faci asta cu un tip, nu cu o tipă (aşa cum cere societatea). Doar se pun bazele unei familii. Pe lângă asta, mai e ceva. Cum te va vedea copilul atunci când creşte? Te va întreba de ce eşti gay? Te va urî pentru asta? Când a început lumea să afle că sunt gay, fie de la mine, fie de la alţii nu m-am gândit nici măcar o clipă la faptul că cei din jur, cei nesemnificativi, m-ar putea judeca. M-am gândit întotdeauna la ce tratament aş primi din partea familiei. Până la urmă, la sfârşit de zi, când totul e de rahat şi nu merge nimic cum trebuie, te întorci la familie, pentru că e cel mai important lucru posibil. Acum când familia ştie şi am tot sprijinul pe care l-aş putea primi din partea lor, nu mă intereseză niciun fel de altă părere. De fapt, despre asta e vorba. Oricât de gay am fi şi oricât de mult ne construim viaţa în jurul acestui fapt, probabil cu toţii ne dorim ca la un moment dat să avem o familie proprie sau măcar ceva care să fie apropiat de asta. Simţi asta atunci când mergi la cumpărături cu tipul ăla draguţ cu care eşti de mai bine de şase luni şi puneţi produse în coş pe rând. Tu pui în coş brânza, el ştie că s-a terminat uleiul. Tu iei de pe raft detergentul, el balsamul de rufe. E vorba de gândirea aia comună astfel încât, în final, lucrurile să fie complete. Mi-a plăcut întotdeauna sentimentul ăsta de cumpărături în super-market cu un tip cu care sunt de ceva vreme, sentimentul ăsta de "familie". Probabil după asta tânjesc de fiecare dată când încep o relaţie, după faptul că la un moment dat să pot să transform începutul într-o familie, în timp.

Agăţăm, ne-o tragem, rămânem cu câte un tip pentru o săptămână, o lună sau poate doi ani. Ca să ce? Poate am fost eu învăţat să gândesc în viitor cumva, să plănuiesc, dar îmi place să cred că nu fac nimic doar ca să fie făcut, fără să obţin un rezultat. Nu când e vorba de lucruri serioase. Mă gândesc că şi tipul ăla care şi-o trage azi cu unul, mâine cu altul - pentru că acum e tânăr şi poate - speră ca pe la treizeci şi ceva de ani să se stabilizeze şi să fie lângă un singur tip pentru ani întregi. Dacă îţi spune că nu e aşa, fie te minte, fie e inconştient.

Bottom line, adunăm ani şi ani de zile de eşecuri sentimentale. Printre noi, foarte puţini se pot lăuda sau mândri cu ce au, sentimental vorbind. O mare parte din cei pe care îi cunosc caută de multă vreme ceva stabil sau măcar ceva cu care să nu se amăgească, ceva care să fie real. Când eşti gay, timpul trece altfel. Există gândirea aia că până pe la maxim patruzeci de ani trebuie să faci cât mai multe posibil. Fie să faci sex cu cât mai mulţi, fie să ai deja pe cineva stabil când sufli în cele patruzeci de lumânări. De ce? Gandeşte-te cum te uiţi la tipul ăla de patruzeci de ani care tocmai a intrat în club sau care vine şi-ţi cere un foc - pentru că i se pare că eşti drăguţ sau poate pentru că pur şi simplu şi-a pierdut bricheta. E fosilă, nu ai cum să te uiţi la el. Şi asta e aiurea. Nu de alta, dar toţi ajungem acolo. Asta e partea proastă a lucrurilor, că dacă faci mutarea greşită, rămâi singur. Ai toate şansele să rămâi singur pentru restul vieţii, ştii asta? Pentru că atunci când eşti gay, ai termen de valabilitate.

Indiferent de cum s-au terminat relaţiile mele - alea care au contat prin faptul că au durat ceva vreme - respect tot ceea ce au însemnat şi ce au făcut din mine. Poate nu a fost omul potrivit, dar măcar am avut ceva real, o oarecare familie, chiar dacă lucrurile s-au terminat şi toată "construcţia" s-a prăbuşit din temelii.

La fel ca toată lumea, câteodată, ca acum, mă gândesc la ce am făcut în timp, la ce nu am făcut şi la ce aş vrea să fac. Altfel spus, vreau să văd cu ce sunt mai bun decât acum doi ani şi cu ce pot să fiu mai bun peste alţi doi. Din multe puncte de vedere, I'm stuck, pentru că există anumite lucruri pe care nu ai cum să le controlezi. Pot vrea eu o familie, un copil poate, dar asta nu depinde în totalitate de mine. Toată discuţia asta, care e cât se poate de ipotetică se învârte în jurul faptului că ceea ce vreau eu nu are cum să se întâmple în România. Nu poţi fi un cuplu gay care creşte un copil, pe plaiuri mioritice. E imposibil, strigător la cer şi demn de condamnat.

Legat de planuri, îmi amintesc că un tip (student la medicină) pe care îl cunoscusem la un moment dat avea trei momente în viaţă pe care vroia să le trăiască, plasate în timp, gradual. Primul moment se desfăşura pe la aproximativ 30 şi ceva de ani, într-o anumită dimineaţă dintr-o toamnă oarecare, peste drum de spitalul la care era medic. Satisfacţia era că stând pe banca de vis-a-vis de spital, în paltonul nou şi de un mare bun gust, privea fereastra unde lucra zi de zi, făcând ceea ce-i place. Era senzaţia de "Am reuşit !". Al doilea moment (plasat în timp pe la vârsta de patruzeci de ani) era cel în care se întoarce de la spital, după o gardă lungă, descuie uşa, intră în apartamentul în care stă de un an cu prietenul lui şi se îndreaptă către dormitor. Prietenul doarme, dar l-a rugat să îl trezească atunci când ajunge. Îl trezeşte cu un sărut, zâmbeşte şi se îndreaptă către duş. În timp ce face duş, simte miros de cafea proaspătă. Din baie se îndreaptă către bucătărie, găseşte cafeaua pe masă lângă un ziar - pentru că prietenul lui ştie cât de mult îi place să ţină pasul cu ce se întâmplă în lume. Beau cafeaua împreună, prietenul lui pleacă la muncă şi el adoarme liniştit. Al treilea, ultimul, se întâmpla pe la şaizeci de ani. După douăzeci de ani, sunt încă împreună, undeva într-o casă de pe plajă. El pictează, prietenul lui scrie. Sunt liniştiţi amândoi şi se iubesc la fel sau poate chiar mai mult decât de obicei, chiar dacă anii au trecut.

Mi-amintesc că am ascultat fascinat toată povestea de mai sus- poate pentru că îmi plăcea că mai sunt oameni care încă mai cred că se poate. Sunt convins că rând pe rând va apuca să vadă cu ochii toate cele trei momente, asta pentru că era evident că dorea să lupte pentru asta.

Eu unul am doar ideea de ceea ce vreau, care e cât se poate de clară. Poate mi-e frică să le ilustrez în timp, să schiţez până şi cele mai mici detalii pentru că mă gândesc că dacă nu se va întâmpla aşa cum vreau eu, voi fi foarte dezămăgit.

Partea faină a vieţii pe care o trăim este că habar nu avem ce ne rezervă ziua de mâine. Avem cu toţii o imagine asupra modului în care am vrea să arate, dar ştim clar că nu putem controla asta. Unii cred că-şi pot controla paşii, alţii se lasă la voia întâmplării. Undeva însă toţi ajung la un numitor comun, pentru că toţi işi doresc acelaşi lucru : să simtă că nu trăiesc degeaba. Unii văd împlinirea prin faptul că au un job bine plătit şi două echipe în subordine, alţii aşteaptă momentul ăla în care pot spune ca au o familie, alţii îşi găsesc rostul în faptul că reuşesc să fugă de ceva serios şi găsesc satisfacţia în one-night stand-uri. Indiferent de ce vrem, fiecare în parte, suntem cu toţii la fel, oricât de unici credem că suntem. Avem nevoie cu toţii de un scop ca să mergem înainte.

Am scris mult, poate degeaba, poate nu. Poate am vrut doar să îmi dau seama că nu am uitat anumite lucruri despre ceea ce vreau, lucruri care sunt importante.

MW