Fools

Cap. 1 : Fools in love (aka The break-up)

General vorbind, orice despărţire e ca un lucru la care ţii foarte mult (pentru că reprezintă ceva important, sau pentru că l-ai primit de la cineva drag) pe care-l pierzi sau care se strică. Azi îl ai, mâine nu. Chiar nu contează dacă l-ai scăpat din mână, a ajuns pe podea şi s-a făcut bucăţi, din vina ta, sau pur si simplu s-a stricat de la sine, golul ăla din stomac e acelaşi. Cam aşa e şi cu despărţirile. Indiferent dacă tu eşti cel care poartă vina în întregime sau care a dorit ca lucrurile să se termine, simţi lipsa, golul... Nesăbuiţii îndrăgostiţi, asta ca să definim clar despre ce e vorba în propoziţie, sunt cei care sunt absolut fantastici împreună, se potrivesc de minune, dar care se despart din cauza orgoliului sau din cauza începutului de rutină (care oricum vine, toată lumea o ştie - şi care de multe ori, dacă ştii cum s-o priveşti, e chiar faină). Persoanele despre care vorbesc sunt cei care după ce lucrurile se termină şi "partajul" e încheiat, evită să se întâlnească unul cu altul pentru că asta le-ar face rău. Nu sunt în stare o perioadă bună să fie cu altcineva (niciunul din cei doi), dar nici tupeu suficient cât să pună mâna pe telefon şi să sune pentru a spune lucrurilor pe nume şi să ceară ceea ce-şi doresc : un nou început, un "Hai s-o luăm de la capăt". Ăştia sunt orgolioşii, cei care iubesc urând (traducere : "Îl urăsc", când de fapt, deep down simte exact opusul). Sunt cei care dacă sunt în aceeaşi încăpere simt că au un soi de elastic între ei, întins la maxim, care se chinuie să-i apropie. Liniştiţi, se fortează în a ignora atracţia. Dacă-i întrebi de ce nu mai împart aceleaşi lucruri şi acelaşi pat nu vor şti să îţi răspundă. Nu pentru că nu au chef, ci pentru că nu există un motiv real pe care să-l înţeleagă. Pur şi simplu nu ştiu.

Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că nu scriu despre un caz particular. Orice despărţire e aşa, mai puţin cele în care unul din cei doi implicaţi chiar calcă strâmb şi lucrurile scapă de sub control. Aparte de cazul ăsta, suntem cu toţii proşti atunci, poate aşa şi trebuie. Când există sentimente la mijloc, eşti chiar bou dacă eşti raţional. Mai bine prost, zic. Şi la început, şi în timp ce, şi după.

Pentru ei, the fools in love, listen to this



or just dial the fucking number.


Cap. 2 : The immortal fools (aka What if?)

Cum ar fi fost dacă? Na, asta chiar e o întrebare pe care chiar urăsc să mi-o adresez, indiferent de context. Prefer să încerc, să fiu dezamăgit sau nu, dar să ştiu că nu voi sta niciodată să regret ceva ce nu am făcut. Nesăbuiţi la categoria asta suntem, din nou, cu toţii. Asta pentru că este imposibil să faci exact ce-ţi trece prin minte, să fii pe fază întotdeauna şi să trăieşti fără regrete. N-ai cum să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău.

În toată chestia asta e vorba de faptul că "Şi mâine e o zi", de faptul că dacă azi nu fac nimic din ce aş vrea să fac, am timp mâine sau week-end-ul următor. Suntem cu toţii nemuritori până la un moment dat. Nemuritori şi proşti.




Cap.3 : Fools without a condom (no aka needed)

Acum ceva ani parcă toată chestia asta legată de HIV şi respectiv SIDA era departe de noi. De când eram mic până pe la 10-11 ani am ştiut un singur lucru despre SIDA, şi anume faptul că Freddie Mercury a murit din cauza respectivei boli. Adevărul e că atunci când eşti copil (şi eşti sănătos) nu ai de ce să-ţi baţi capul cu bolile letale. Îmi amintesc că ulterior am văzut un afiş într-un dispensar, pe care erau detaliate modalităţile prin care virusul HIV se transmite şi modalităţi prin care nu se transmite. Printre alte modalităţi de transmitere a virusului era şi "Întreţinerea relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex"(scris lângă o poză în care erau două posterioare masculine). Era chiar perioada în care începeam să-mi dau seama că îmi plac persoanele de acelaşi sex. A fost un şoc, pentru că în mintea mea, conform afişului dintr-o instituţie publică de stat, informaţia era categorică : "Ti-o tragi cu un tip, ai SIDA instant". Ani mai târziu, când programa şcolară a introdus orele în care puteai să întrebi deschis un profesor aproape orice legat de educaţia sexuală, lucrurile s-au schimbat. Apoi a apărut Internet-ul, aveam acces la orice fel de informaţie doream legat de orice fel de boală.

Am crescut într-o familie care atunci când a fost vorba de sex, a spus lucrurilor pe nume. Dacă întrebam ceva, mi se răspundea, fără să mi se spună "Eşti prea mic". Probabil am întrebat chiar în momentul în care trebuia oricum să am discuţii de genul ăsta cu ai mei şi le-a fost şi lor mai uşor. Lecţia cu prezervatiul se ţinea ori de câte ori întrebam câte ceva legat de sex, lecţia particularizată pe HIV/SIDA, niciodată. Cred că părinţii generaţiei mele - legat de restul nu mă pot pronunţa - au trăit cu impresia afişului dintr-un dispensar, şi anume că poti avea SIDA doar dacă ţi-o tragi cu cineva de acelaşi sex. Tot ei au fost învăţaţi să creadă că nu pot avea fii sau fiice gay şi-atunci ştiind categoric că nu au homosexuali sau lesbiene în familie, n-aveau de ce să deschidă subiectul SIDA.

Prin almanahurile anuale de la Agenda mai găseai câte un articol despre bolile cu transmitere sexuală, printre care şi SIDA, dar de fiecare dată totul se întâmpla dincolo de noi, în lume. Nimic nu se întâmpla în România, sau cel puţin astea erau informaţiile la care aveam eu acces. Era ca şi cum România era toată băgată într-un ditamai prezervativul care ştia să protejeze orice om de SIDA şi numai de SIDA (ca sifilisul, gonoreea etc. le "purtam" şi noi cu mândrie, eram în rând cu lumea).

Ulterior apar cazuri concrete despre persoane infectate cu HIV, date despre copii infectaţi în vremea comunismului în urma unor simple vaccinuri. Accesul la informaţie se simte.

Iarna trecută, veste mare : un tip moare de SIDA în Timişoara. Lumea stă pe loc o secundă. Nu ştiu cine e, sunt convins că a fost crunt, atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui, tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. În minte îmi vine imediat o altă întrebare, "Câţi alţii?". Ideea e următoarea : încă suntem în stadiul ăla în care credem că good things come to those who wait and bad things happen to those who deserve them. Doar că this whole shit it's not about a chinese fortune cookie. Aveam şi am convingerea că o mare parte din persoanele gay (şi straight implicit) nu folosesc un prezervativ atunci când şi-o trag. Nu de alta, dar sigur tipul ăsta drăguţ şi curat nu are cum să fie infectat. Pur şi simplu nu are cum. În câteva zile, primesc răspunsul la întrebare, unul vag ce-i drept : "multe alte persoane sunt infectate". Great !

Stăteam şi mă gândeam ce aş face dacă aş afla mâine că sunt infectat cu HIV. Nu aş avea o problemă în ceea ce mă priveşte pe mine direct, pentru că în ziua de azi, dacă eşti diagnosticat dintr-o fază incipientă de desfăşurare a virusului, poţi ţine situaţia sub control printr-o medicamentaţie strictă, fără să ajungi în faza SIDA. Trebuie acceptat însă, faptul că viaţa ţi se schimbă complet, iar sexul, ca act, din momentul respectiv, will never be the same.

În categoria asta intră proştii (ăstia chiar sunt proşti) care cred că sunt imuni la absolut orice fel de boală (sau mai nou, infecţie) cu transmitere sexuală. Drept pentru care nu dau banii pe prezervative.

So, wear a condom when you fuck, or don't and fuck up your life.

Pentru categoria asta, revin la un clip dintr-un post anterior, Positive.


...to be continued....

Toate bune !

MW

Family guy

Oricât şi-ar dori maică-mea să ajung să mă însor şi să am trei copii, pe undeva acceptă liniştită faptul că nu se va întampla asta niciodată. Dorinţa asta nu vine din faptul că ar avea ea nu ştiu ce împlinire sufletească dacă m-ar vedea însurat, ci pur şi simplu crede că mi-ar fi mie mai uşor. Şi poate aşa e. Cert e că peste ani, când poate voi fi mai responsabil, aş vrea să am un copil, însă nu unul care să rezulte dintr-o căsătorie. Pe undeva mi se pare firesc, pe altundeva mi se pare imposibil. Firesc pentru că probabil am crescut cu ideea că e frumos să creşti un pui de om lângă tine, să oferi şi să primeşti iubire necondiţionat. Imposibil pentru că trebuie să fiu realist şi să accept că e complicat să fii gay şi să creşti un copil, singur sau alături de un alt tip gay. Îţi trebuie o relaţie suficient de stabilă şi o siguranţă maximă atunci când faci asta cu un tip, nu cu o tipă (aşa cum cere societatea). Doar se pun bazele unei familii. Pe lângă asta, mai e ceva. Cum te va vedea copilul atunci când creşte? Te va întreba de ce eşti gay? Te va urî pentru asta? Când a început lumea să afle că sunt gay, fie de la mine, fie de la alţii nu m-am gândit nici măcar o clipă la faptul că cei din jur, cei nesemnificativi, m-ar putea judeca. M-am gândit întotdeauna la ce tratament aş primi din partea familiei. Până la urmă, la sfârşit de zi, când totul e de rahat şi nu merge nimic cum trebuie, te întorci la familie, pentru că e cel mai important lucru posibil. Acum când familia ştie şi am tot sprijinul pe care l-aş putea primi din partea lor, nu mă intereseză niciun fel de altă părere. De fapt, despre asta e vorba. Oricât de gay am fi şi oricât de mult ne construim viaţa în jurul acestui fapt, probabil cu toţii ne dorim ca la un moment dat să avem o familie proprie sau măcar ceva care să fie apropiat de asta. Simţi asta atunci când mergi la cumpărături cu tipul ăla draguţ cu care eşti de mai bine de şase luni şi puneţi produse în coş pe rând. Tu pui în coş brânza, el ştie că s-a terminat uleiul. Tu iei de pe raft detergentul, el balsamul de rufe. E vorba de gândirea aia comună astfel încât, în final, lucrurile să fie complete. Mi-a plăcut întotdeauna sentimentul ăsta de cumpărături în super-market cu un tip cu care sunt de ceva vreme, sentimentul ăsta de "familie". Probabil după asta tânjesc de fiecare dată când încep o relaţie, după faptul că la un moment dat să pot să transform începutul într-o familie, în timp.

Agăţăm, ne-o tragem, rămânem cu câte un tip pentru o săptămână, o lună sau poate doi ani. Ca să ce? Poate am fost eu învăţat să gândesc în viitor cumva, să plănuiesc, dar îmi place să cred că nu fac nimic doar ca să fie făcut, fără să obţin un rezultat. Nu când e vorba de lucruri serioase. Mă gândesc că şi tipul ăla care şi-o trage azi cu unul, mâine cu altul - pentru că acum e tânăr şi poate - speră ca pe la treizeci şi ceva de ani să se stabilizeze şi să fie lângă un singur tip pentru ani întregi. Dacă îţi spune că nu e aşa, fie te minte, fie e inconştient.

Bottom line, adunăm ani şi ani de zile de eşecuri sentimentale. Printre noi, foarte puţini se pot lăuda sau mândri cu ce au, sentimental vorbind. O mare parte din cei pe care îi cunosc caută de multă vreme ceva stabil sau măcar ceva cu care să nu se amăgească, ceva care să fie real. Când eşti gay, timpul trece altfel. Există gândirea aia că până pe la maxim patruzeci de ani trebuie să faci cât mai multe posibil. Fie să faci sex cu cât mai mulţi, fie să ai deja pe cineva stabil când sufli în cele patruzeci de lumânări. De ce? Gandeşte-te cum te uiţi la tipul ăla de patruzeci de ani care tocmai a intrat în club sau care vine şi-ţi cere un foc - pentru că i se pare că eşti drăguţ sau poate pentru că pur şi simplu şi-a pierdut bricheta. E fosilă, nu ai cum să te uiţi la el. Şi asta e aiurea. Nu de alta, dar toţi ajungem acolo. Asta e partea proastă a lucrurilor, că dacă faci mutarea greşită, rămâi singur. Ai toate şansele să rămâi singur pentru restul vieţii, ştii asta? Pentru că atunci când eşti gay, ai termen de valabilitate.

Indiferent de cum s-au terminat relaţiile mele - alea care au contat prin faptul că au durat ceva vreme - respect tot ceea ce au însemnat şi ce au făcut din mine. Poate nu a fost omul potrivit, dar măcar am avut ceva real, o oarecare familie, chiar dacă lucrurile s-au terminat şi toată "construcţia" s-a prăbuşit din temelii.

La fel ca toată lumea, câteodată, ca acum, mă gândesc la ce am făcut în timp, la ce nu am făcut şi la ce aş vrea să fac. Altfel spus, vreau să văd cu ce sunt mai bun decât acum doi ani şi cu ce pot să fiu mai bun peste alţi doi. Din multe puncte de vedere, I'm stuck, pentru că există anumite lucruri pe care nu ai cum să le controlezi. Pot vrea eu o familie, un copil poate, dar asta nu depinde în totalitate de mine. Toată discuţia asta, care e cât se poate de ipotetică se învârte în jurul faptului că ceea ce vreau eu nu are cum să se întâmple în România. Nu poţi fi un cuplu gay care creşte un copil, pe plaiuri mioritice. E imposibil, strigător la cer şi demn de condamnat.

Legat de planuri, îmi amintesc că un tip (student la medicină) pe care îl cunoscusem la un moment dat avea trei momente în viaţă pe care vroia să le trăiască, plasate în timp, gradual. Primul moment se desfăşura pe la aproximativ 30 şi ceva de ani, într-o anumită dimineaţă dintr-o toamnă oarecare, peste drum de spitalul la care era medic. Satisfacţia era că stând pe banca de vis-a-vis de spital, în paltonul nou şi de un mare bun gust, privea fereastra unde lucra zi de zi, făcând ceea ce-i place. Era senzaţia de "Am reuşit !". Al doilea moment (plasat în timp pe la vârsta de patruzeci de ani) era cel în care se întoarce de la spital, după o gardă lungă, descuie uşa, intră în apartamentul în care stă de un an cu prietenul lui şi se îndreaptă către dormitor. Prietenul doarme, dar l-a rugat să îl trezească atunci când ajunge. Îl trezeşte cu un sărut, zâmbeşte şi se îndreaptă către duş. În timp ce face duş, simte miros de cafea proaspătă. Din baie se îndreaptă către bucătărie, găseşte cafeaua pe masă lângă un ziar - pentru că prietenul lui ştie cât de mult îi place să ţină pasul cu ce se întâmplă în lume. Beau cafeaua împreună, prietenul lui pleacă la muncă şi el adoarme liniştit. Al treilea, ultimul, se întâmpla pe la şaizeci de ani. După douăzeci de ani, sunt încă împreună, undeva într-o casă de pe plajă. El pictează, prietenul lui scrie. Sunt liniştiţi amândoi şi se iubesc la fel sau poate chiar mai mult decât de obicei, chiar dacă anii au trecut.

Mi-amintesc că am ascultat fascinat toată povestea de mai sus- poate pentru că îmi plăcea că mai sunt oameni care încă mai cred că se poate. Sunt convins că rând pe rând va apuca să vadă cu ochii toate cele trei momente, asta pentru că era evident că dorea să lupte pentru asta.

Eu unul am doar ideea de ceea ce vreau, care e cât se poate de clară. Poate mi-e frică să le ilustrez în timp, să schiţez până şi cele mai mici detalii pentru că mă gândesc că dacă nu se va întâmpla aşa cum vreau eu, voi fi foarte dezămăgit.

Partea faină a vieţii pe care o trăim este că habar nu avem ce ne rezervă ziua de mâine. Avem cu toţii o imagine asupra modului în care am vrea să arate, dar ştim clar că nu putem controla asta. Unii cred că-şi pot controla paşii, alţii se lasă la voia întâmplării. Undeva însă toţi ajung la un numitor comun, pentru că toţi işi doresc acelaşi lucru : să simtă că nu trăiesc degeaba. Unii văd împlinirea prin faptul că au un job bine plătit şi două echipe în subordine, alţii aşteaptă momentul ăla în care pot spune ca au o familie, alţii îşi găsesc rostul în faptul că reuşesc să fugă de ceva serios şi găsesc satisfacţia în one-night stand-uri. Indiferent de ce vrem, fiecare în parte, suntem cu toţii la fel, oricât de unici credem că suntem. Avem nevoie cu toţii de un scop ca să mergem înainte.

Am scris mult, poate degeaba, poate nu. Poate am vrut doar să îmi dau seama că nu am uitat anumite lucruri despre ceea ce vreau, lucruri care sunt importante.

MW

Sauvage - The Series

Pentru mine Clubul Sauvage e un fel de studio în care se filmează un serial. Fiecare în parte aduce o poveste în clubul ăsta. Fiecare în parte trece prin ceva anume în fiecare Vineri sau Sâmbătă. Tot felul de despărţiri şi de combinaţii. Unele dezgustătoare, care încalcă umbra de principii pe care o mai am, altele perfect normale, previzibile chiar. De multe ori mi se pare că dacă e să te desparţi de cineva, cu siguranţă ăla e locul potrivit. Şi nu pentru că e mai uşor să dai papucii cuiva acolo, nicidecum, ci pentru că sigur se întâmplă vreo chestie care pur şi simplu te face instant să spui "Pa!". Probabil testul suprem al unei relaţii este ca cei doi porumbei să meargă două Sâmbete, una după alta, în club. Dacă rămân împreună, atunci au şanse destul de mari ca relaţia să dureze.

În sine, toată treaba asta nu are nicio legătură cu clubul, fizic vorbind, ci cu oamenii care sunt pe acolo. Răzbunări, uşi de baie trântite, drame, toate amplificate de aburii de alcool. Dacă stai să analizezi puţin, fiecare om spune ceva prin ceea ce face în club. Nici nu trebuie să stai toată noaptea să analizezi. E de ajuns să faci o pauză între două piese sau două pahare de vodka şi să priveşti în jur, aşezat cuminte într-unul din fotolii.

Cert e că de câteva săptămâni încoace, în fiecare Duminică, ora 14 (cu aproximaţie), când apuc să mă trezesc, cu stomacul distrus, fiind în stare efectiv să omor pentru o cană de cafea şi cât mai puţină lumină, am un gust amar legat de tot ce s-a întâmplat cu o seară înainte, în Sauvage. It's like a cheap version of Queer as folk. Am impresia că lumea uită că Sauvage e un club, în care pur şi simplu trebuie să te distrezi, indiferent că bei alcool ca un bou, până dimineaţă, sau pur şi simplu bei 20 de Cola pentru că eşti cu maşina sau pentru că being drunk it's not your type of fun. When together, gays really fuck each other. La figurat vorbind (în cazul ăsta). Am auzit atât de multe despre mine, 95% dintre ele lipsite de orice adevăr, pornite din club, încât prefer să ignor majoritatea oamenilor din club şi să fiu ăla despre care se presupune, fără să existe o certitudine, ăla pe care oamenii îl ştiu din vedere. Mai bine să pari fiţos, decât prieten cu toată lumea.

Oameni şuşotind, priviri aruncate aiurea. Câţiva de la masa din colţ au impresia că dacă ţi-au făcut sex oral o dată la două luni şi aţi stat la o ţigară împreună, ştiu totul despre tine. De parcă dacă au înghiţit, le-ai transmis o mare parte din amintirile tale. Ar fi chiar romantic, dacă n-ar fi dezgustător. Tipul de lângă mine îi spune persoanei cu care a venit că prietenul meu cel mai bun fute tot ce prinde. Nu că ar fi treaba lui, dar e "gossip girl" like. XOXO my ass. Nu e suficient de departe de mine şi nici muzica nu e la un volum atât de ridicat pe cât ar crede el. Aud tot. Mă apucă râsul când văd cum se distrează unii în club. Două pahare mai târziu nu-mi mai pasă de nimic. Mi se pare simpatică atmosfera, intru-n filmul meu şi ignor tot ce se întâmplă în jur. Se face dimineaţă, urăsc că plec iarăşi pe lumină.

Nici nu ştiu de ce îmi pasă sau de ce mi se pare important ca lucrurile să fie altfel în club...

Serios vorbind, s-ar putea face un serial în Sauvage. Ar prinde, garantat. Cu sau fără camere de filmat în jur, serialul se desfăşoară oricum. Simţi asta când îţi dai seama că vrei să uiţi noaptea anterioară din club datorită rahaturilor ce s-au derulat. Eu unul, încerc, pe cât posibil, să ies din serial, sau măcar să am un rol pasager, să apar o dată la 3 episoade, cuminte, cu Duminici lipsite de gust amar.

Actually, suntem cu toţii actori în Sauvage. Unii joacă mai prost, alţii genial. Unii au roluri principale, alţii sunt figuranţi (a nu se citi ca după blocuri). Unii joacă în drame, alţii în comedii. Oricum ar fi, vizionare plăcută !

MW