Gogu

Gogu scoate primul ţipăt pe lume, pe 23 iunie, 1985, la fix 8 şi 5 minute, dimineaţa. Deşi prea-fericitul tată, Gigi, se uită cam chiorâş la el pentru că până la Gogu nimeni nu fusese blond în familie, Vica, mama, jură că Gogu seamănă leit cu străbunicul ei, care fusese blond ca făina de mălai pe când era tânăr. Din păcate nu mai are poze cu el, ca să demonstreze că spurcăciunile de care Gigi o acuză că le-ar fi făcut cu morarul Fane Croitoru sunt nişte neruşinate neadevăruri. Cu o origine vădit necunoscută, Gogu, mândrie de băiat, păşeşte în viaţă în scumpa şi prospera Românie. Clipeşte de câteva ori, scuipat cu foc fiind, ca nu cumva să fie deocheat.

De două zile, Gigi bea. Tristă-i viaţa, 'tu-le mama lor de golani. Tristă, ticăloasă. Care n-a avut el parte niciodată de o vorbă bună şi de un ajutor de la Dumnezeu. De când se ştie i-au murit porcii, vacile erau sterpe şi gâinile făceau ouă o dată la două săptămâni. Acum, mai avea şi un plod pe cap. De câte ori bea, o face singur, de zgârcit, oricât zice Gigi că-i place viaţa singur, de fapt. Acuma, asta o fi viaţa, ce-i dat trebuie trăit, că doar n-are cum să fie altfel.

Vica, mamă tânără şi grasă nu prea ştie ce să facă cu noua jucărie. Ar încerca şi nu prea, să-i dea mâinile peste cap, să vadă dacă începe copilul să cânte şi să danseze, cum făcea păpuşa pe care o văzuse deunăzi la târg. Na, să tot fi aşteptat 7 luni jumate ca să-l aibă pe Gogu şi numa' ea ştie ce greu i-a fost să stea trează până târziu de multe ori ca să-i facă circ lui Gigi că bea ca bou' şi că proastă mai e ea că-l iubeşte.

Cu toate astea Gogu creşte înalt ca un brad. Că e prost ca gardu' de la poiata curcilor nu prea interesează pe nimeni. Nici măcar pe el, care se bucură că mă-sa, Vica, nu se mai întreabă dacă vrea să se facă văcar sau preşedinte.

După o revoluţie, nişte "ilieşti", nişte "constantineşti" şi un "băsesc", Gogu, băiat fain de ţară hotărăşte CĂ CApitala este viitorul lui. Deşi plânge de udă toate cele şapte fuste, Vica îi face pachet mare pentru drum şi pentru toată suferinţa dracu' de care cu siguranţă are Gogu să dea printre străini. 5 curci, o plapumă şi două "senvice" pentru drum. Destupă şi un borcan cu brânză pusă pentru iarnă. Trenul sună în haltă prelungit, ca în momentul în care pleacă tinerii în armată. Gogu are zvâcuri în stomac. De data asta tot se face presedinte...

A dracu' drum lung pân' la capitală.

"'Tu-le mama lor de golani". Gogu intră-n Gara de Nord din Bucureşti la fix ora 9:43 dimineaţa, pe 16 august 2012, două ore mai târziu decât anunţau golanii că ar fi trebuit să ajungă. No, gara asta chiar că zici că-i cămin cultural, atâta lume e-n ea. Şi pentru prima oară se gândeşte că ăsta chiar e oraşul în care poa' să fie poponar.

Ce ştie mă-sa şi cu ta-su despre ce-nseamnă să fii poponar? Nici Gogu nu ştie prea multe despre asta, drept s-o spunem, noroc că nişte prieteni, pe când stăteau seara în gârlă făceau mişto de fiul preotesei cum că e "afemeiat, îî plac bărbaţii". Cum Gogu nu prea ştie ce-i aia "afemeiat" sau "efeminat", se întreabă pentru prima oară de ce i-a căzut cu tronc fiul preotesei şi nu fiica primarului care alerga des după vacă dimineaţa, în drum spre cireadă. Să tot fie poponar. Sau "ghei" cum "zice ăştia pe Antena". Sa-l omoare Gigi, ta-su, în bătaie, dac-ar afla, nu alta. De Vica, nu mai zicem cât s-ar da de-a dura din deal sau cât l-ar aştepta pe Gigi să se întoarcă noaptea de la crâşmă să-i urle că de la el are fiu-su boala asta.

Gogu simte că a crescut în ultimele două luni de când vinde shaorma. Vremea statului în soare alergând după cireadă a trecut. Acum e "gay", nu "ghei", e în Bucureşti şi cică are corp fain, aşa i se spune. Vorbeşte rar acasă, de-aia Vica jură prin vecini că nu are copii şi că lasă toată averea să se ducă de râpă. Stă în gazdă cu tanti Lenuţa, care are intrare separată şi cu care împarte bucătaria. Are Internet, căldură şi un pat în care poate să viseze şi să-şi facă noi cunoştinţe. Aude de Romeo pentru prima dată la o terasă, ascultând nişte băieţi cărora sigur le-ar fi plăcut băiatul preotesei de la el din sat.

Romeo îi deschide o nouă lume. Sunt atât de mulţi...Parcă nu-i aşa uşor să-ţi faci profil. totuşi. Tre' să dai bine, nu de alta...După câteva câmpuri, printre care unul completat cu L, Gogu se uită nedumerit la "Descriere". Ce dracu' să spună despre el? Că dacă nu dă bine...? Fumează o ţigară ca să-i vină inspiraţia şi aruncă, plin de mulţumire că i-a venit o aşa idee bună, un "Nu ştiu ce să spun despre mine, te las pe tine să mă descoperi". Juma' de oră mai târziu se uită mulţumit la cât de inspirat a putut să fie adaugând poza aia în care stă el întins pe mileurile de pe masa de lângă pat. Are şi chiloţii ăia faini, roşu cu alb, la care a prins super-reducere. Mai adaugă una în care-şi suge-un deget, în tricoul ăla mişto cu "Puta Madre", şi aşteaptă.

Trei nemţi peste vârsta acceptată de Gogu trântesc, lipsiţi de bun-simţ, dorinţe de a-l muta pe Gogu în Germania pentru o relaţie bazată pe sex . Da' Gogu nu se mută, le zice răspicat "mi likes serios releishions" şi un "'tu-le mama lor de golani" în gând şi abordează el tipii care i se par drăguţi. După ce scrie câţiva "Sal.Cf?" la care nu primeşte răspuns se gândeşte că tre' să facă mai mult de-atât. D-aia se hotărâşte să scrie "Sal. Cf? Numele meu este Gogu, sunt un băiat timid la care nu îi place să fie minţit. Caut o relaţie. Dacă îţi place de mine scrie-mi pe id gogu_sexy_4u". Primeşte două răspunsuri la care răspunde "O am mare".

Viaţa merge înainte, doar nu are cum să fie altfel. Gogu-şi face noi cunoştinte în patul din intrarea dreaptă din casa lu' tanti Lenuţa, da' parcă tot relaţie caută. Şi oricât de răspicat ar spune asta, tot peste nemţi dă. Nemţi şi mincinoşi, care n-a avut el noroc niciodată...Nici faptul că merge-n club şi are maioul ăla în care i se vede buricul nu dă roade. Nici faptul că se freacă de pereţi nu-l ajută. D-aia pleacă de fiecare dată supărat sau cu câte-un tip care are atât de mult gel în cap încât ar putea să folosească surplusul pe post de lubrifiant...

Gogu e-n capitală de vreo doi ani. Tot fără noroc. Şi zău dacă ştie unde a greşit. La anu' se mută în Germania sau poate în Italia, da' aicea sigur nu mai stă. Numa' fiţe, mincinoşi şi golani ('tu-le mama lor). Şi-n timp ce merge spre casă se gândeşte la singurul tip de care-a dat care parcă seamănă cu fiul preotesei şi care parcă, dintre toţi e ăl mai puţin neamţ, mincinos şi golan. Cum îşi încarcă mâine Cosmote-ul, cum îl sună.
 

Mind the gap

8:32 AM: Ce-mi place că tanti care anunţă staţiile de metrou este întotdeauna bine-dispusă. Anunţă urmatoare staţie cu atât entuziasm încât enervează toată turma înghesuită care abia respiră. O frână bruscă. Mă lovesc de un tip din faţa mea şi-mi cer scuze. Aud că „E o regulă deja ca ăsta (conductorul sau cum s-o chema) să-şi bată joc de noi”. Cineva are experienţe neplăcute în fiecare dimineaţă... În faţă, la vreo trei vaci distanţă (nu de alta, dar dimineaţa, în metrou, chiar toată lumea se transformă într-o parte dintr-o cireadă), stă un tip obviously gay. Şi pare mişto, dar nu cred că i-a spus nimeni asta suficient pentru că nu ridică deloc privirea pentru a se uita în jur. Printre oameni care citesc cărţi la care nu le stă gândul, cele 15 minute pe care le petrecem împreună în metrou sunt oarecum triste. Sunt atât de multe lumi între un „Atenţie se închid uşile” şi „Urmează staţia Piaţa Victoriei” încât devine copleşitor. Doamna care e aşezată în faţa mea (stau în picioare), strânge buzele şi îşi mângâie fruntea. Mă gândesc că are o zi care ar fi putut începe cu totul altfel. Trei locuri mai în faţă, cineva încearcă să primească un răspuns la capătul celălalt de linie. Nu primeşte niciun răspuns şi de fiecare dată apasă tasta de închidere a apelului cu un oftat şi cu o oarecare tristeţe. Lângă, cineva încearcă să doarmă. Puţin mai în spate cineva vorbeşte despre rapoarte şi faptul că nu a apucat să le trimită deşi a stat până târziu cu o seară înainte. 

Brusc, un metrou plin de oameni care se lovesc unii de alţii, seci şi adormiţi, devine un loc plin de poveşti. Şi fiecare are lumea lui. Şi oricare dintre ei a avut o dimineaţă bună sau poate una în care s-au întâmplat lucruri pe care şi le vor aminti pentru totdeauna. Într-un final, un tip căruia nu i s-a spus că e suficient de mişto, ăla evident gay, ridică privirea. Arunc un zâmbet şi mă fixează preţ de câteva secunde. Nu cred că i-a mai zâmbit cineva în metrou. Primesc nişte scuze de la cineva care m-a călcat pe picior, timp în care tipul gay coboară. Spun „E ok”  călcătorului de picioare şi confirm printr-o ridicare de sprâncene. 

Şi-apoi, mă loveşte. Suntem toţi lucruri pe care nu le ştim unii despre alţii. Şi toţi avem nevoie de confirmări şi ne concepem lumile noastre individuale fix când suntem într-o mare de oameni.  Şi ne gândim că nimeni nu se uită la noi atunci când pentru 15 minute suntem într-un metrou. Oamenii devin obiecte atunci când sunt mulţi la un loc. Te loveşti de ei şi nu mai contează ce sunt cu adevărat. Sunt pur şi simplu lucruri de care te loveşti. Sunt colţuri de pat pe care le loveşti cu degetul mic de la picior. Sunt lucruri la care te uiţi urât sau oameni cărora le arunci un zâmbet. Sunt lucruri înghesuite într-un metrou, populaţia de la un concert sau dintr-un club sau cărţi pe care nu le-ai citit încă. 

Şi crezi că ştii ce am făcut astă vară? Crezi că atunci când citeşti câteva rânduri ştii totul despre cine scrie? Dacă stau bine să mă gândesc, nu prea ştii. Crezi că ştii oamenii de lângă tine când nu ştii cine eşti tu cu adevărat? La dracu’, mă simt nevoit să-ţi fur jucăria. Nu de alta, dar s-ar putea să nu mai ai vârsta necesară pentru asta.

Ajung la staţia la care trebuie să cobor. După două „Coborâţi?” şi trei coate în ficat reuşesc să ies. Şi-mi amintesc o chestie pe care am auzit-o în Crash despre Los Angeles: „It's the sense of touch. In any real city, you walk, you know? You brush past people, people bump into you. In L.A., nobody touches you. We're always behind this metal and glass. I think we miss that touch so much, that we crash into each other, just so we can feel something.” Şi parcă, din punctul ăsta de vedere, L.A. nu e atât de diferit faţă de Bucureşti. 

Mă opresc la o ţigară şi încerc să prind cu privirea ultimul etaj al clădirii în care lucrez. În faţa mea oameni aleargă să ajungă la timp la întâlniri la care ar putea să întârzie fără ca asta să însemne ceva. E Valentine’s Day. Parcă sunt mai multe cupluri decât de obicei. Sau poate nu am fost atent până azi la câte cupluri trec prin faţa mea. 

În timpul orelor de muncă, aleg să mă uit la ce înseamnă ziua asta pentru oamenii din jurul meu. Şi întreb, non-fan fiind al zilelor americane importate, “Ce faci de Valentine’s Day?”. Primesc un “Nimic” cu gust de “Mi-ar plăcea să se întâmple ceva” sau un “Nu ştiu” sau un “Prietenul meu mi-a trimis broşa asta facută de el”. Mi se pare şi mie că tipa care tocmai mi-a spus asta ar trebui să se gândească dacă are un prieten gay sau nu pentru că broşa chiar arată gay – nu de alta, dar când ai văzut tu ultima oară un tip straight să facă broşe, dar chiar nu cred că e treaba mea.

Şi-mi amintesc de tipa care suna de dimineaţă fără să primească răspuns. Poate suna un tip that she fucked up sau poate suna un tip care a găsit-o înfiptă în ce nu trebuia. Îmi amintesc despre poveştile pe care nu le ştie nimeni despre noi. Şi despre toate lucrurile pe care credem că le ştim unul despre altul. Presupui că dacă dai de cineva care alege să-ţi spună nişte lucruri despre el vei ştii exact toate experienţele prin care a trecut. Faptul că îi faci un sex oral trebuie să însemne ceva. Faptul că îţi spune că ar vrea să rămână să doarmă la tine, înseamnă că ai avut o performanţă demnă de luat în considerare. Te simţi special? Da, eşti unic, vorba aia, la fel ca toată lumea. 

Pentru că e 14 februarie, primim toţi “dezlegare” să plecăm când vrem, după ora patru. Plec pe la şase fără 20. Alt metrou, altă turmă preocupată. Sunt la doi metri de un tip aşezat (stau tot în picioare) care îmi aruncă un zâmbet. Nu cred că mi-a mai zâmbit cineva în metrou, aşa că arunc un zâmbet înapoi. Şi cotul în spate pe care îl primesc parcă înseamnă mult mai puţin decât altă dată. Există oameni care se uită în jur, care nu stau să se gândească dacă dantura lor se loveşte la aceeaşi oră de umărul persoanei din faţă. Ignor parţial un “Dacă e să existe cea mai proastă chimie între doi oameni, atunci între noi e” venit de la tipa din faţa mea povestind cu o (presupun) prietenă. Zâmbesc. S-ar putea să fac asta cam des în metrou. Nu că ar observa mulţi asta. Observă doar cei care zâmbesc la rândul lor. Cobor de la metrou şi merg către un magazin care să-mi permită să-mi cumpăr o sticlă de vin. Sărbătoresc. Parcă după o zi ca asta, e loc pentru toată lumea sub soare. 

La un pahar de vin, in haine pe care ar fi trebuit să le schimb de acum o oră, Grindr-ul îmi oferă oameni care fie se simt singuri, fie vor să facă DOAR sex oral (are şi Valentine limitele lui). Parcă nu am chef de asta. Am chef să înţeleg că parcă suntem mai mult decât primele lucruri pe care le vede cineva despre noi. Am chef să înţeleg de ce într-un metrou în care o tanti mereu bine-dispusă anunţă staţiile, alegem să nu ne pese de cine e în jurul nostru şi atunci când devenim conştienţi că sunt oameni care s-ar putea să conteze pentru noi, prieteni, iubiţi, suntem cu totul altfel. There’s a gap. So, I guess you should mind the fucking gap…

Seara faina, wherever you are.

MW