Orient Express

Oameni vin şi oameni pleacă. Suntem obişnuiţi ca lucrurile să fie aşa şi nu altfel. Sigur ai stat de nenumărate ori într-o gară sau într-o oarecare staţie de autobuz şi te-ai uitat la oamenii care coboară din trenuri, din autobuze şi care par să aibă o ţintă sigură, un traseu de urmat sau pe cineva la care trebuie să ajungă. Acum gândeşte-te că gara sau staţia de autobuz e chiar viaţa ta. Eşti mereu pe peron şi zilnic ajung trenuri în gara ta. Puhoaie de oameni coboară, fiecare cu ţinta lui, fiecare cu traseul lui. Cu toate astea, astăzi, sunt în gara ta, în viaţa ta. Unii sunt acolo doar pentru că aşteaptă trenul următor. Alţii sunt acolo pentru că s-au urcat în trenul greşit şi câţiva se bucură că au ajuns în această gară şi nu în alta pentru că simt că locul în care au ajuns e destinaţia finală. Nimic mai simplu, aşa-i? Ok, dar cum ştii care din ce categorie face parte?

Până la urmă de ce trebuie să împarţi oamenii în categorii? Chiar dacă ai putea face asta, ştii sigur că orice om poate să aleagă să schimbe categoria din care face parte în viaţa ta, doar ai experienţa anilor din spatele tău, când nu o dată s-a întâmplat asta. Cei care s-au urcat în trenul greşit, pot rămâne la destinaţia asta pentru o lungă perioadă, pentru că descoperă lucruri neaşteptate, aşa cum şi cei care au ajuns şi au rămas în viaţa ta pentru că au vrut să fie acolo, cu prima ocazie pot pleca.

Oameni vin şi oameni pleacă. Am vrea cu toţii să putem controla care persoane să vină (şi să rămână) şi care să plece, dar ia zi-mi tu mie când ţi-a ieşit asta vreodată? Dacă ajungi să accepţi că din punct de vedere social totul e ca o sală de aşteptare proprie, în care oamenii se schimbă pe măsură ce timpul trece şi trebuie să plece către o altă destinaţie, atunci nimic nu poate fi mai simplu. E drept, unii vor rămâne până târziu, alţii pleacă devreme. Cred că singurul lucru cert e faptul că oamenii din viaţa ta trebuie să fie liberi, să decidă care e locul în care vor să fie acum sau în timp şi momentul în care aleg să părăsească punctul în care se află acum, viaţa ta.

Am învăţat să renunţăm la oameni cu sau fără tam-tam, pentru că întotdeauna locul persoanei care pleacă va fi ocupat de o persoană nouă. Foarte rar mai găseşti un loc liber într-o sală de aşteptare dintr-o gară mare, nu? Şi într-o sală de aşteptare plină, imediat ce se eliberează un loc, întotdeauna există cineva care să vrea să ocupe locul eliberat. Uiţi că întotdeauna vin alte trenuri cu alţi oameni, iar omul (tu) nu lasă goluri în viaţa sa niciodată, pentru că, fire ambiţioasă fiind sau poate, din orgoliu, i se va părea întotdeauna că dacă are goluri, atunci e neîmplinit. De aceea, suntem într-o continuă căutare.

Aşa că, ai foarte mulţi prieteni şi naivitatea care încă, se pare, te mai caracterizează, te opreşte să faci diferenţa între cunoştinţe, oameni pe care îi ştii de la o bere, din trei fraze despre nimicuri şi cei care-ţi sunt cu adevărat prieteni. Nu-i nimic, ai tot timpul să înveţi să faci diferenţa între oameni până la urmă. Unde mai pui că vei învăţa totul pe pielea ta şi că un cap trântit de pragul de sus e de cel puţin cinci ori mai valoros decât douăzeci de sfaturi din partea altora? Sau poate greşesc, ai cinci prieteni, adevăraţi, pe care ştii că te poţi baza oricând pentru că ştii că aşa cum ei pot avea încredere în tine şi în ajutorul tău necondiţionat, la fel poţi face şi tu. Pe ăştia, sună-i să vezi ce mai fac şi zi-le din când în când un "Mulţumesc !" -fără motiv, doar pentru că e Duminică.

Şi da, suntem fiinţe sociale, avem tendinţa de a depinde de oameni. Partea proastă (sau faină, după caz individual) a lucrurilor este că nu depindem de cineva anume, ca om, ci de oameni ca întreg. Luăm situaţia următoare, ca să fie limpede : una din relaţiile anterioare, care după un an, doi, trei, o viaţă de om, a eşuat lamentabil. Câţi ani au trecut de atunci? Câţiva, suficienţi. Sunt ani buni de când eşecul despre care vorbesc a avut loc şi de când ţi se părea oarecum imposibil să mergi mai departe fără omul cu care ai petrecut atâta timp. Rutina, timpul, amintirile sau poate chiar lucrurile pe care le-aţi obţinut împreună creează dependenţa strictă şi particulară de omul de care tocmai te desparţi. Cu dependenţa te lupţi ca să poţi merge mai departe. Asta înseamnă să uiţi, de fapt - să poţi trece peste dependenţa de viaţa în doi pe care ai experimentat-o cu persoana respectivă, nu cu altcineva. Ăsta e golul despre care vorbeam mai sus, un gol care, în momentul în care se desfăşoară, te face să fii absolut convins de faptul că nu ai cum să pui pe altcineva în locul persoanei care-şi ia rămas bun. 

Ok, acum uită-te astăzi la tine, ai o nouă relaţie, golul respectiv a fost ocupat de o cu totul altă persoană. Acum, ai o dependenţă nouă şi o manifeşti, inconştient, faţă de altcineva. Nu te aşteptai la asta atunci când eşecul relaţie de acum câţiva ani a avut loc. Altă rutină, alt timp şi alte amintiri. Credeai că oamenii noi ce vin în viaţa ta, ocupă întotdeauna locuri noi, lângă locurile libere, golurile, pe care le lasă cei ce pleacă. De fapt, dacă te uiţi mai atent, ocupă întotdeauna aceleaşi locuri pe care oamenii dinainte lor le-au ocupat, dar care, brusc, erau libere.
Mai e ceva. Poate golul nu a fost ocupat de nimeni încă, dar parcă nu e aşa rău, în tot timpul ăsta ai avut timp să te descoperi pe tine şi ai aflat că îţi place să citeşti sau că eşti mult mai bun în a face ceva anume decât credeai înainte.

Aşa că, sentimental vorbind, depinzi de un singur om, din mulţimea de oameni din viaţa ta, care nu e niciodată acelaşi, dacă e să privim în timp. Probabil depinzi mai degrabă de mulţime, de sursa care poate să-ţi ofere un om nou ce poate să ocupe locul celui care dispare din viaţa ta, decât de omul care e acum lângă tine. De fapt asta ar trebui să-ţi dea siguranţa că lucrurile vor fi cum nu se poate mai bine atunci când, brusc, rămâi singur, faptul că niciodată, într-o sală de aşteptare plină cum e şi viaţa ta, nu va rămâne un loc liber pe care nimeni să nu vrea să se aşeze. Întotdeauna vei găsi pe cineva în mulţime.

Nu mă înţelege greşit şi nu judeca uşoara-mi tendinţă de a duce lucrurile la extrem. Departe de mine gândul că oamenii care sunt acum în viaţa ta nu sunt valoroşi sau că ar trebui să îi vezi ca pe simpli trecători, tocmai pentru că aşteptă alţii să le ia locul. Doar că, uneori, doar uneori, se întâmplă ca de lângă tine să plece exact cine nu trebuie şi fix persoana care ar trebui să rămână. Ce faci atunci? Îţi aminteşti că, la fel ca şi înainte, poţi trece peste asta sau te loveşti de bariere pe care ţi le ridici singur? Pe lângă asta nu privi ideea de "dependenţă" de mai sus ca fiind ceva nociv, un lucru care îţi face rău şi pe care ar trebui să îl eviţi pe viitor. Ia-o mai degrabă ca pe manifestarea nevoii de a fi parte din ceva.

Lasă oamenii să coboare pe peronul pe care te afli aşteptând. Gândeşte-te că aproape tot ce ştii despre tine şi despre lumea ce te înconjoară ai aflat de la cei din jurul tău şi prin ei, pentru că fiecare om are povestea lui din care poţi să înveţi atât de multe lucruri. Trebuie doar să asculţi. Şi dacă mâine ar fi să plece cel mai preţios om din viaţa ta, nu te supăra şi nu uita faptul că ieri şi astăzi valorai omul ce mâine pleacă şi că nu se învârte totul în jurul tău. Pe lângă asta oricât ai vrea ca două drumuri să se îndrepte mereu către aceeaşi direcţie, nici asta nu o să o poţi controla. Unele drumuri îşi schimbă direcţia doar ca să se intersecteze la un moment dat şi să reia direcţia anterioară, comună. Altele, se despart pentru totdeauna. Şi dacă ştii asta deja, ai putea la fel de bine s-o iei de bună.

Numa' bine,
MW