O piesă genială.
Instrucţiuni :
1. Click play.
2. Scroll la partea cu versurile şi urmăreşte-le pe măsură ce asculţi vocea. Până la capăt.
3. Enjoy.
Everybody's Free
(to wear sunscreen)
Ladies and Gentlemen of the class of '99... wear sunscreen.
If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be IT.
The long term benefits of sunscreen have been proved by scientists whereas the rest of my advice has no basis more reliable than my own meandering experience.
I will dispense this advice now.
Enjoy the power and beauty of your youth. Never mind. You will not understand the power and beauty of your youth until they have faded. But trust me, in 20 years you'll look back at photos of yourself and recall in a way you can't grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked.
You are NOT as fat as you imagine.
Don't worry about the future; or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind; the kind that blindside you at 4pm on some idle Tuesday.
Do one thing every day that scares you.
Sing.
Don't be reckless with other people's hearts, don't put up with people who are reckless with yours.
Floss.
Don't waste your time on jealousy; sometimes you're ahead, sometimes you're behind. The race is long, and in the end, it's only with yourself.
Remember compliments you receive, forget the insults; if you succeed in doing this, tell me how.
Keep your old love letters, throw away your old bank statements.
Stretch.
Don't feel guilty if you don't know what you want to do with your life. The most interesting people I know didn't know at 22 what they wanted to do with their lives, some of the most interesting 40 year olds I know still don't.
Get plenty of calcium.
Be kind to your knees, you'll miss them when they're gone.
Maybe you'll marry, maybe you won't, maybe you'll have children, maybe you won't, maybe you'll divorce at 40, maybe you'll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary. Whatever you do, don't congratulate yourself too much or berate yourself, either. Your choices are half chance, so are everybody else's. Enjoy your body, use it every way you can. Don't be afraid of it, or what other people think of it, it's the greatest instrument you'll ever own.
Dance. Even if you have nowhere to do it but in your own living room.
Read the directions, even if you don't follow them.
Do NOT read beauty magazines, they will only make you feel ugly.
Get to know your parents, you never know when they'll be gone for good.
Be nice to your siblings; they are your best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.
Understand that friends come and go, but for the precious few you should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography in lifestyle because the older you get, the more you need the people you knew when you were young.
Live in New York City once, but leave before it makes you hard; live in Northern California once, but leave before it makes you soft.
Travel.
Accept certain inalienable truths, prices will rise, politicians will philander, you too will get old, and when you do you'll fantasize that when you were young prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders.
Respect your elders.
Don't expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund, maybe you'll have a wealthy spouse; but you never know when either one might run out.
Don't mess too much with your hair, or by the time you're 40, it will look 85.
Be careful whose advice you buy, but, be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia, dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it's worth.
But trust me on the sunscreen.
vineri, noiembrie 28, 2008
Gânduri amestecate
0
De câteva zile am o stare destul de ciudată... De obicei ştiu să-mi definesc stările, dar acum habar nu am despre ce e vorba. Probabil sunt pur şi simplu încărcat cu problemele altora, fiind psihologul de serviciu al prietenilor mei.
Am spus tot timpul că viaţa mea ar fi un reality show de succes, sau chiar un best-seller. Nu mă plictisesc niciodată, iar drumurile pe care păşesc sunt întotdeauna întortocheate. Am mai spus că orice se întâmplă cu mine e important, indiferent dacă sunt lucruri bune sau rele, pentru că în final rămâne o poveste ce merită să fie ascultată. Sunt fericit, nimic de spus, dar faptul că vreau întotdeauna mai mult mă face să culeg fericirea în doze. Nu "te uita" aşa la mine. Toţi facem asta. Obţinem un lucru pentru care muncim foarte mult şi când îl obţinem ne bucurăm pentru 3 minute, cât fumăm o ţigară. Nu avem timp să ne bucurăm pentru că imediat ţintim către altceva, un alt lucru pentru care trebuie să luptăm ca să îl obţinem. Halal victorie.
Când tragi linia ca să aduni tot ce ai obţinut în ultimii ani, ce e important? Gradul de maturitate şi de independenţă la care ai ajuns? Cariera? Faptul că ai pe cineva lângă tine? Sau poate prietenii, numărul de tipi cu care ţi-ai tras-o sau chiar locurile pe care le-ai văzut? Îşi mai evaluează cineva ultimii ani? Eu unul refuz să cred că sunt un robot care nu ţine cont de trecut şi de prezent atunci când işi stabileşte viitorul. Dacă ar fi să evaluez ultimii 5 ani, aş spune că sunt anii care m-au schimbat cel mai mult, anii care m-au călit şi care au distrus poveştile cu zâne sau cu final fericit (vorbim de relaţii). Sunt un tip cât se poate de optimist, asta ca să înţelegi că tot ce citeşti tu aici nu sunt urme ale unor frustrări sau ale unei tendinţe către depresie. Poate tot ăştia ultimii 5 ani mi-au aruncat răbdarea la gunoi, încât îţi las impresia uneori că vreau să schimb lumea. Nu vreau să schimb lumea, ca ansamblu, nu e treaba mea. Vreau doar să schimb lumea care mă vizează pe mine, ca om. Vorbeam aseară cu nişte prieteni despre oamenii gay din jurul nostru. Am mâncat aceeaşi mâncare ca şi ei, am avut aceleaşi posibilităţi şi probabil am fost puşi cu toţii în faţa aceloraşi alegeri. De ce noi am luat deciziile care au făcut azi din noi oameni rezonabili, iar ei au luat deciziile care îi fac oameni de prost gust?
Probabil sunt doar obosit sau nefutut (am văzut că gândeşti asta, deşi nu e adevărat).
În final, nu cred că am avut o perioadă mai bună în viaţa mea. Da, de multe ori, ca şi tine, mi-ar plăcea să mai fiu în liceu. Ce simplu era pe atunci... Nimic nu era o adevarată problemă, aveam timp suficient pentru porcării lipsite de sens. Cu toate astea, abia aşteptam să cresc, să devin omul de azi. Asta tot datorită faptului că am vrut tot timpul mai mult decât am. Când vreau totul, însă, sunt rezonabil. Nu sunt lacom, nici nu exagerez în dorinţele mele. Mă bucură însă faptul că, din când în când, mai pot fi copilul ăla isteţ din liceu. Asta se întâmplă de fiecare dată când ies la un ceai cu foştii mei colegi din perioada liceului. Lucrurile devin iarăşi simple, pentru că suntem din nou adolescenţii ăia nebuni, dar care, de data asta nu mai vor să crească, pentru că acum ştim cât e de complicat.
Mă enervează să văd că în ultima perioadă toată lumea se desparte. Am nevoie ca oamenii din jurul meu să aibe relaţii, doar aşa, ca să mi se arate că încă se mai poate.
De ce-ţi spun ţie toate astea? Pentru că pot. Şi-apoi, oricum eşti la fel ca mine.
Am spus tot timpul că viaţa mea ar fi un reality show de succes, sau chiar un best-seller. Nu mă plictisesc niciodată, iar drumurile pe care păşesc sunt întotdeauna întortocheate. Am mai spus că orice se întâmplă cu mine e important, indiferent dacă sunt lucruri bune sau rele, pentru că în final rămâne o poveste ce merită să fie ascultată. Sunt fericit, nimic de spus, dar faptul că vreau întotdeauna mai mult mă face să culeg fericirea în doze. Nu "te uita" aşa la mine. Toţi facem asta. Obţinem un lucru pentru care muncim foarte mult şi când îl obţinem ne bucurăm pentru 3 minute, cât fumăm o ţigară. Nu avem timp să ne bucurăm pentru că imediat ţintim către altceva, un alt lucru pentru care trebuie să luptăm ca să îl obţinem. Halal victorie.
Când tragi linia ca să aduni tot ce ai obţinut în ultimii ani, ce e important? Gradul de maturitate şi de independenţă la care ai ajuns? Cariera? Faptul că ai pe cineva lângă tine? Sau poate prietenii, numărul de tipi cu care ţi-ai tras-o sau chiar locurile pe care le-ai văzut? Îşi mai evaluează cineva ultimii ani? Eu unul refuz să cred că sunt un robot care nu ţine cont de trecut şi de prezent atunci când işi stabileşte viitorul. Dacă ar fi să evaluez ultimii 5 ani, aş spune că sunt anii care m-au schimbat cel mai mult, anii care m-au călit şi care au distrus poveştile cu zâne sau cu final fericit (vorbim de relaţii). Sunt un tip cât se poate de optimist, asta ca să înţelegi că tot ce citeşti tu aici nu sunt urme ale unor frustrări sau ale unei tendinţe către depresie. Poate tot ăştia ultimii 5 ani mi-au aruncat răbdarea la gunoi, încât îţi las impresia uneori că vreau să schimb lumea. Nu vreau să schimb lumea, ca ansamblu, nu e treaba mea. Vreau doar să schimb lumea care mă vizează pe mine, ca om. Vorbeam aseară cu nişte prieteni despre oamenii gay din jurul nostru. Am mâncat aceeaşi mâncare ca şi ei, am avut aceleaşi posibilităţi şi probabil am fost puşi cu toţii în faţa aceloraşi alegeri. De ce noi am luat deciziile care au făcut azi din noi oameni rezonabili, iar ei au luat deciziile care îi fac oameni de prost gust?
Probabil sunt doar obosit sau nefutut (am văzut că gândeşti asta, deşi nu e adevărat).
În final, nu cred că am avut o perioadă mai bună în viaţa mea. Da, de multe ori, ca şi tine, mi-ar plăcea să mai fiu în liceu. Ce simplu era pe atunci... Nimic nu era o adevarată problemă, aveam timp suficient pentru porcării lipsite de sens. Cu toate astea, abia aşteptam să cresc, să devin omul de azi. Asta tot datorită faptului că am vrut tot timpul mai mult decât am. Când vreau totul, însă, sunt rezonabil. Nu sunt lacom, nici nu exagerez în dorinţele mele. Mă bucură însă faptul că, din când în când, mai pot fi copilul ăla isteţ din liceu. Asta se întâmplă de fiecare dată când ies la un ceai cu foştii mei colegi din perioada liceului. Lucrurile devin iarăşi simple, pentru că suntem din nou adolescenţii ăia nebuni, dar care, de data asta nu mai vor să crească, pentru că acum ştim cât e de complicat.
Mă enervează să văd că în ultima perioadă toată lumea se desparte. Am nevoie ca oamenii din jurul meu să aibe relaţii, doar aşa, ca să mi se arate că încă se mai poate.
De ce-ţi spun ţie toate astea? Pentru că pot. Şi-apoi, oricum eşti la fel ca mine.
joi, noiembrie 27, 2008
Sex, sex, sex
1
Până la urmă cât de important e sexul într-o relaţie? În ultima perioadă parcă tot mai multă lume se desparte datorită faptului că nu mai există pasiune sau dorinţă reciprocă. Dacă e să mă întrebi pe mine, cred că sentimentele ajung să evolueze, e drept, să fie înlocuite de rutină şi mai apoi de devotament. E un curs normal, iar devotamentul poate fi un sentiment foarte puternic, o altă formă de iubire, dacă vrei... Chestia asta cu "moartea pasiunii" e mult mai gravă, însă. Pasiunea asta există în formă pură sau nu. Nu mai are cum să evolueze în cadrul unei relaţii care durează de, să zicem, 5 ani. Unde nu e sex, apar fustrări, în mare parte legate de încrederea în sine. Tuturor ne place să credem că suntem atrăgători, că suntem buni în pat, iar atunci când apare un refuz, mai ales din partea persoanei cu care eşti de ceva vreme, apare o puternică frustrare.
O prietenă foarte bună îşi încheie căsnicia care durează de mai bine de 5 ani pentru că nu mai merge sexul. Un alt prieten încheie o "relaţie" pentru că prima partidă de sex nu s-a ridicat la aşteptările sale. So, it must be important... Mă tot gândeam la faptul că mi s-a cam distrus teoria că între doi oameni e important, înainte de toate, să se iubească şi atât. Nu mă înţelege greşit, ştiu deja de mult că iubirea nu mai rezolvă orice, dar nu m-am gândit niciodată că sexul poate schimba atât de radical o relaţie de lungă durată. Acum sunt convins că până şi cel mai romantic om, ăla căruia îi curge zahăr prin vene de dulce ce e, care vede iubire în orice răsărit sau fulg de nea în naivitatea lui, va spune că sexul e important. Eu aş spune că e 60-40. 60 Iubire, 40 Sex (în mod normal aş spune 50-50, azi cred că am pus prea mult zahăr în cafea).
Pentru un tip gay, unul care nu se ascunde după perdele, sunt convins că atunci când vine vorba de sex, trebuie să existe imaginaţie. Imaginaţie şi comunicare. Imaginaţie pentru că ar trebui să încerci tot ce-ţi trece prin cap (ăsta e piperul) şi comunicare, pentru că ambii parteneri trebuie să se simtă bine într-o anumită postură de sub cearşafuri. Trebuie să spun asta : când spun comunicare nu mă refer la a vorbi în timp ce faci sex. Adică insist, nu-mi spune ce ai făcut ieri şi azi în timp ce facem sex, nici pe cine a mai înjurat Băsescu în pornirile lui. Nici mie, nici altcuiva.
Oricum ar fi, chestia asta cu sexul nu vizează nici un fel de tipar. Unora le place mai tandru, altora ceva mai sălbatic. Noi putem sta liniştiţi, cred, pentru că o relaţie gay începe întotdeauna altfel decât o relaţie straight. Altfel spus, la noi prima dată e sexul şi apoi, dacă e totul ok, se trece la pasul următor. Nimic rău în asta. Dacă stilul de viaţă ne permite asta, de ce nu am proceda aşa? E chiar fain că nu trebuie să stau nu ştiu cât cu cineva până să i-o trag. Nu cred că am auzit vreun tip gay să spună de altul că e "curvă" pentru că şi-a tras-o din prima săptămână de relaţie sau de la prima întâlnire. Când toată lumea face asta, nu mai e nimic ieşit din comun. Ăsta e avantajul nostru, faptul că ţi se permite stilul ăsta libertin. Când eşti straight, ştampila de "curvă" ţi se pune mult mai repede şi pentru mult mai puţin.
Nu ştiu dacă faptul că s-a răsturnat scara de evaluare a unei relaţii e o modalitate de evoluţie. Cert e că lucrurile s-au simplificat destul de mult. Există, poate, tendinţa către relaţia perfectă, care să funcţioneze pe toate planurile, inclusiv pe plan sexual. Sau poate devenim cu toţii mai pragmatici, înainte de a fi iraţionali.
O prietenă foarte bună îşi încheie căsnicia care durează de mai bine de 5 ani pentru că nu mai merge sexul. Un alt prieten încheie o "relaţie" pentru că prima partidă de sex nu s-a ridicat la aşteptările sale. So, it must be important... Mă tot gândeam la faptul că mi s-a cam distrus teoria că între doi oameni e important, înainte de toate, să se iubească şi atât. Nu mă înţelege greşit, ştiu deja de mult că iubirea nu mai rezolvă orice, dar nu m-am gândit niciodată că sexul poate schimba atât de radical o relaţie de lungă durată. Acum sunt convins că până şi cel mai romantic om, ăla căruia îi curge zahăr prin vene de dulce ce e, care vede iubire în orice răsărit sau fulg de nea în naivitatea lui, va spune că sexul e important. Eu aş spune că e 60-40. 60 Iubire, 40 Sex (în mod normal aş spune 50-50, azi cred că am pus prea mult zahăr în cafea).
Pentru un tip gay, unul care nu se ascunde după perdele, sunt convins că atunci când vine vorba de sex, trebuie să existe imaginaţie. Imaginaţie şi comunicare. Imaginaţie pentru că ar trebui să încerci tot ce-ţi trece prin cap (ăsta e piperul) şi comunicare, pentru că ambii parteneri trebuie să se simtă bine într-o anumită postură de sub cearşafuri. Trebuie să spun asta : când spun comunicare nu mă refer la a vorbi în timp ce faci sex. Adică insist, nu-mi spune ce ai făcut ieri şi azi în timp ce facem sex, nici pe cine a mai înjurat Băsescu în pornirile lui. Nici mie, nici altcuiva.
Oricum ar fi, chestia asta cu sexul nu vizează nici un fel de tipar. Unora le place mai tandru, altora ceva mai sălbatic. Noi putem sta liniştiţi, cred, pentru că o relaţie gay începe întotdeauna altfel decât o relaţie straight. Altfel spus, la noi prima dată e sexul şi apoi, dacă e totul ok, se trece la pasul următor. Nimic rău în asta. Dacă stilul de viaţă ne permite asta, de ce nu am proceda aşa? E chiar fain că nu trebuie să stau nu ştiu cât cu cineva până să i-o trag. Nu cred că am auzit vreun tip gay să spună de altul că e "curvă" pentru că şi-a tras-o din prima săptămână de relaţie sau de la prima întâlnire. Când toată lumea face asta, nu mai e nimic ieşit din comun. Ăsta e avantajul nostru, faptul că ţi se permite stilul ăsta libertin. Când eşti straight, ştampila de "curvă" ţi se pune mult mai repede şi pentru mult mai puţin.
Nu ştiu dacă faptul că s-a răsturnat scara de evaluare a unei relaţii e o modalitate de evoluţie. Cert e că lucrurile s-au simplificat destul de mult. Există, poate, tendinţa către relaţia perfectă, care să funcţioneze pe toate planurile, inclusiv pe plan sexual. Sau poate devenim cu toţii mai pragmatici, înainte de a fi iraţionali.
miercuri, noiembrie 19, 2008
Gay in the club
1
Nu sunt un fan înrăit al cluburilor gay, dar când am timp şi cu cine, dau o fugă. Am fost în cluburile din Cluj, Timişoara şi evident, Bucureşti. Nu prea există o diferenţă, la nivel de mod de desfăşurare... Oameni de toate categoriile, dar asta nu are legătură directă cu faptul că e un club gay, că doar asta se întâmplă în orice club, indiferent de natura sa. Cel mai bine m-am simţit în Timişoara, în Sauvage, asta probabil pentru că merg cu cine trebuie şi pentru că e un club care arată cât de cât ok.
Lumea încă mai merge în cluburi pentru a se afişa sau pentru a agăţa. Noi (eu şi prietenii mei) mergem să ne distrăm. Şi o facem al dracului de bine, până spre dimineaţă... Din nou, asta nu are nicio legătură cu faptul că suntem în Sauvage sau Queens.
Mi se par amuzante serile alea din club în care toată lumea stă pe margine, în locul optim pentru a scana tot ce se întâmplă în jur (cine vine, cine pleacă, cine cu cine se sărută, cine cu cine intră în discuţii). Asta se întâmpla, uneori, în Queens. Oricum ar fi, se simte clar o diferenţă între cluburi... În oraşele mai mici, unde toată lumea se ştie cu toată lumea, în proporţie de 80%, tendinţa e de a te desfăşura mult mai liber decât în Bucureşti, unde cunoşti maxim 20% din lumea prezentă.
Despre Amun-Ra
Acum câteva săptămâni s-a deschis un club nou în Timişoara. Un club gay, that is. S-a început să se vorbească de faptul că va fi spectaculos, mai cu seamă ca promitea foarte multe : spaţiu, securitate, muzică bună, oameni de calitate. Toate astea adunate într-o atmosferă cu specific egiptean, sub numele Amun-Ra. În seara lansării, am stabilit împreună cu nişte prieteni să mergem să vedem ce e aşa spectaculos. Am ajuns în faţa clubului şi la intrare ni s-au cerut invitaţiile. Invitaţii? Ce invitaţii? "E petrecere privată", ni se spune. Super, bilă neagră din start. Nu a anunţat nimeni chestia asta. Ok, de apreciat securitatea maximă de la intrare, dar parcă nu aş face sex oral cuiva în faţa clubului, doar ca să arăt că sunt gay şi am ce căuta la petrecerea aia privată. Nu merită, nu sunt atât de disperat să intru. Într-un final, reuşim să intrăm (fără sex oral). Coborâm nişte scări, totul ok. În capătul scărilor, se deschide o ditamai sala, cu o lumină roşie destul de tristă. Pe margini, de o parte şi de alta, două bănci imense (ca cele de pe Motoare). Hmm, drăguţ, dar ce-i cu praful ăsta? Un nor de praf zăcea printre gay-ii de toate felurile şi generaţiile. Ne uităm mai bine, podeaua e umedă... Poate ţin la igienă, ne zicem... Înaintăm spre ieşirea din sala cu lumină roşie, ni se spune că barul e imediat pe dreapta, după ieşire. Păşim cu o încredere oarbă către bar... Prima la dreapta... Eh, ăsta e momentul în care ne loveşte o puternică stare de şoc. Ok, barul e aici, nimic de spus, dar "What the fuck?". În jurul nostru, un adevărat şantier. Pereţi nevăruiţi sau sparţi, acelaşi praf ca înainte, peste tot. Deasupra barului, luminează cu mândrie, un neon care abia se ţine în câteva fire de tavan. În faţă, alte două săli, separate de un perete. Clubul e plin, nimeni nu dansează. Muzica se aude înfundat, într-un colţ. Brusc, mă simt ca în clasa a şaptea, la o reuniune de sfărşit de trimestru. Mă întreb unde sunt sandwich-urile alea cu salam de vară şi cu branză rasă pe deasupra, ca meniul să fie complet. Măcar pe alea să le fi avut, scăpau de atmosfera asta jenantă.
Nu sunt snob, nici fiţos, pot să mă simt bine oriunde, oricum, oricând, dar mi se pare de prost gust să deschizi un club care e încă în construcţie. Mi se pare jignitor faţă de oamenii faţă de care construieşti imaginea că totul va fi mirific. Probabil specificul egiptean consta în ruinele din jurul nostru. Am stat 15 minute şi am plecat, cu promisiunea ca Amun-Ra să rămână un club în care nu o să mai călcăm niciodată atâta vreme cât arată în felul ăsta.
Chestia asta, legată de cluburi, e cu două tăişuri. Te simţi bine sau nu, e simplu. Fiecare cu alegerile lui, doar democraţia se aplică şi pentru noi, ăştia gay-ii. Mai e o treabă faină la mijloc, părerea aia că doar oamenii de proastă calitate merg în cluburi de genul ăsta. Măh, sincer să fiu, apreciez nivelul calitativ la care am ajuns şi nu cred că are vreo legătură sula cu prefectura. Ok, unii merg şi se dau în spectacol, alţii merg la agăţat şi se postează pe câte un perete cu un picior ridicat şi analizează tot până "pică ceva", iar alţii merg şi se distrează ca în orice alt club. Chiar nu e atât de complicat, trebuie doar să alegi. Ce-i drept, dacă mergi, atunci e clar că toată lumea va şti de orientarea ta sexuală, deşi sunt şi persoane hetero pe acolo, invitaţi ai celor gay. Îţi asumi un risc.
Cam atât. Am lipsit ceva vreme datorită faptului că am avut o tonă de evaluări pe cap.
Ne "auzim" în curând.
Lumea încă mai merge în cluburi pentru a se afişa sau pentru a agăţa. Noi (eu şi prietenii mei) mergem să ne distrăm. Şi o facem al dracului de bine, până spre dimineaţă... Din nou, asta nu are nicio legătură cu faptul că suntem în Sauvage sau Queens.
Mi se par amuzante serile alea din club în care toată lumea stă pe margine, în locul optim pentru a scana tot ce se întâmplă în jur (cine vine, cine pleacă, cine cu cine se sărută, cine cu cine intră în discuţii). Asta se întâmpla, uneori, în Queens. Oricum ar fi, se simte clar o diferenţă între cluburi... În oraşele mai mici, unde toată lumea se ştie cu toată lumea, în proporţie de 80%, tendinţa e de a te desfăşura mult mai liber decât în Bucureşti, unde cunoşti maxim 20% din lumea prezentă.
Despre Amun-Ra
Acum câteva săptămâni s-a deschis un club nou în Timişoara. Un club gay, that is. S-a început să se vorbească de faptul că va fi spectaculos, mai cu seamă ca promitea foarte multe : spaţiu, securitate, muzică bună, oameni de calitate. Toate astea adunate într-o atmosferă cu specific egiptean, sub numele Amun-Ra. În seara lansării, am stabilit împreună cu nişte prieteni să mergem să vedem ce e aşa spectaculos. Am ajuns în faţa clubului şi la intrare ni s-au cerut invitaţiile. Invitaţii? Ce invitaţii? "E petrecere privată", ni se spune. Super, bilă neagră din start. Nu a anunţat nimeni chestia asta. Ok, de apreciat securitatea maximă de la intrare, dar parcă nu aş face sex oral cuiva în faţa clubului, doar ca să arăt că sunt gay şi am ce căuta la petrecerea aia privată. Nu merită, nu sunt atât de disperat să intru. Într-un final, reuşim să intrăm (fără sex oral). Coborâm nişte scări, totul ok. În capătul scărilor, se deschide o ditamai sala, cu o lumină roşie destul de tristă. Pe margini, de o parte şi de alta, două bănci imense (ca cele de pe Motoare). Hmm, drăguţ, dar ce-i cu praful ăsta? Un nor de praf zăcea printre gay-ii de toate felurile şi generaţiile. Ne uităm mai bine, podeaua e umedă... Poate ţin la igienă, ne zicem... Înaintăm spre ieşirea din sala cu lumină roşie, ni se spune că barul e imediat pe dreapta, după ieşire. Păşim cu o încredere oarbă către bar... Prima la dreapta... Eh, ăsta e momentul în care ne loveşte o puternică stare de şoc. Ok, barul e aici, nimic de spus, dar "What the fuck?". În jurul nostru, un adevărat şantier. Pereţi nevăruiţi sau sparţi, acelaşi praf ca înainte, peste tot. Deasupra barului, luminează cu mândrie, un neon care abia se ţine în câteva fire de tavan. În faţă, alte două săli, separate de un perete. Clubul e plin, nimeni nu dansează. Muzica se aude înfundat, într-un colţ. Brusc, mă simt ca în clasa a şaptea, la o reuniune de sfărşit de trimestru. Mă întreb unde sunt sandwich-urile alea cu salam de vară şi cu branză rasă pe deasupra, ca meniul să fie complet. Măcar pe alea să le fi avut, scăpau de atmosfera asta jenantă.
Nu sunt snob, nici fiţos, pot să mă simt bine oriunde, oricum, oricând, dar mi se pare de prost gust să deschizi un club care e încă în construcţie. Mi se pare jignitor faţă de oamenii faţă de care construieşti imaginea că totul va fi mirific. Probabil specificul egiptean consta în ruinele din jurul nostru. Am stat 15 minute şi am plecat, cu promisiunea ca Amun-Ra să rămână un club în care nu o să mai călcăm niciodată atâta vreme cât arată în felul ăsta.
Chestia asta, legată de cluburi, e cu două tăişuri. Te simţi bine sau nu, e simplu. Fiecare cu alegerile lui, doar democraţia se aplică şi pentru noi, ăştia gay-ii. Mai e o treabă faină la mijloc, părerea aia că doar oamenii de proastă calitate merg în cluburi de genul ăsta. Măh, sincer să fiu, apreciez nivelul calitativ la care am ajuns şi nu cred că are vreo legătură sula cu prefectura. Ok, unii merg şi se dau în spectacol, alţii merg la agăţat şi se postează pe câte un perete cu un picior ridicat şi analizează tot până "pică ceva", iar alţii merg şi se distrează ca în orice alt club. Chiar nu e atât de complicat, trebuie doar să alegi. Ce-i drept, dacă mergi, atunci e clar că toată lumea va şti de orientarea ta sexuală, deşi sunt şi persoane hetero pe acolo, invitaţi ai celor gay. Îţi asumi un risc.
Cam atât. Am lipsit ceva vreme datorită faptului că am avut o tonă de evaluări pe cap.
Ne "auzim" în curând.
sâmbătă, noiembrie 08, 2008
Despre atitudine şi "coming out"
1
Aud lumea în jurul meu că preferă tipii/tipele cu atitudine... Nu cred că înteleg din prima la ce se referă. Am întrebat, cam tâmp şi plin de curiozitate "Ce e aia?" (nu de alta, dar se pot întelege multe dintr-o anumită exprimare, plus că am şi o plăcere nebună în a pune întrebări). Cică ăştia cu atitudine sunt ăia care nu se lasă (uşor) agăţaţi şi care au o oarecare aroganţă. Sunt ăia care te aprind şi care te fac să alergi după ei ca să ajungă în patul tău sau, după caz, să ajungă într-o relaţie cu tine. Aham, am înţeles acum...
Eu cred că vreau altceva de la un tip, un alt soi de atitudine... Aştept o atitudine optimă faţă de el şi ce se întâmplă în jurul lui. Vreau tipul ăla care are timp să-şi trăiască momentele alea puţine de timp liber, exact aşa cum trebuie. Îmi place atiudinea aia care urlă în gura mare, atunci când e cazul, "Sunt gay şi nu dau explicaţii nimănui pentru asta" (nu mă refer la tipii care arată prin înfăţişare sau gesturi că sunt gay). Nu sunt genul de persoană care se ascunde de ceea ce e, indiferent dacă e vorba de orientarea sexuală sau de altceva. În cazul ăsta, aştept aceeaşi atitudine şi din partea celor cu care "mă adun". Acum nu te gândi că am tricouri cu imprimeuri roz pe care scrie "I'm gay" sau că umblu pe stradă cu pene în cap sau plin de mişcări lascive. Mă refer la situaţia aia în care dacă ar veni cineva să ma întrebe dacă sunt gay, aş răspunde fără nicio problemă "Da". Nu dau în cap nimănui prin asta... Cu toate astea, cred că toţi ăia straight care ştiu de mine sau de voi, se gândesc "Oare ăsta o dă sau şi-o ia?". La întrebarea asta, în cazurile în care există curajul de a-mi fi adresată, ca răspuns fie sunt răutăcios (astfel încât persoana curioasă să îşi dea seama că depăşeşte anumite limite), fie refuz răspunsul politicos.
La noi, există mai rar persoane out, pentru că până la urmă despre asta vorbesc. Există persoane out, dar care deformează cumva ideea de "a fi out", în sensul că dacă se acceptă orientarea ca parte din sine şi-ţi mai faci şi câţiva prieteni la fel ca tine, gata, eşti out... Wrong, zic eu. "Out" pentru mine înseamnă deja momentul în care nu te ascunzi de ăia hetero. Altfel spus, e momentul în care nu-ţi mai pasă de cine anume ştie de tine, tratezi subiectul ăsta ca pe ceva normal, nu ca pe ceva adus de NASA de pe o altă planetă. Ca să ajungi aici, primul pas e acela de a spune familiei.
Da, ştiu ce gândeşti : "În România nu ai cum să faci asta deocamdată, nu e pregătită mentalitatea pentru asta". Na, bine că e pregătită pentru GayFest (care pentru mine a fost un circ total; dacă ai fost la GayFest, află că nu am fost, am urmărit doar cum a urlat presa; nu am fost pentru că nu cred că Romania e pregătită pentru asta, s-a cam sărit peste primii paşi ai "coming out-ului" comunităţii gay, s-a început direct cu pasul 3). Bine că România e pregătită pentru tot felul de personaje ciudate care reprezintă vocea comunităţii gay... Auzisem zilele trecute că la nu ştiu ce emisiune de pe nu ştiu ce canal a fost invitat(ă) nu ştiu ce travestit. Vorbea, evident, şi în numele meu, că doar era vocea ălora gay din România, în exprimări ca "Şi noi suntem oameni". Dezgustător. Nu cer nimănui voie să fiu gay, pentru că, sincer să fiu, nu consider că am fost anulat ca om în vreun fel prin orientarea mea. Atâta vreme cât atitudinea de gay este una umilă faţă de orientarea sexuală majoritară, automat se va beneficia de un comportament pe măsură din partea majorităţii. În plus, nu suntem în tările arabe, sau în mai ştiu eu ce ţară în care a fi gay e infracţiune... Cadrul de desfăşurare e ok, trebuie doar să mergem în paşi mici... A, încă ceva, refuz să cred că Naomi e şablon şi imagine a comunităţii. Dacă e aşa, şterge-ţi din minte tot ce ai citit în postul ăsta pentru că s-ar putea să fiu absurd.
Legat de tipul de atitudine din primul paragraf - aia cu aroganţa, trebuie să spun că nu o prea diger. Pentru că în majoritatea cazurilor e vorba de o aroganţă bazată pe calităţi fizice. Mai pe larg : Looks = 10, Brains = 2. Ăla frumosu', dar şi deşteptu' (ambele în acelaşi pachet, ăla pe care mi-l promite mie Noiembrie), ştie că nu trebuie să îşi arate calităţile prin aroganţă... Şi-apoi, oricât de frumos ai fi, mi se scoală mai greu la proşti... (să-mi fie cu iertare).
Eu cred că vreau altceva de la un tip, un alt soi de atitudine... Aştept o atitudine optimă faţă de el şi ce se întâmplă în jurul lui. Vreau tipul ăla care are timp să-şi trăiască momentele alea puţine de timp liber, exact aşa cum trebuie. Îmi place atiudinea aia care urlă în gura mare, atunci când e cazul, "Sunt gay şi nu dau explicaţii nimănui pentru asta" (nu mă refer la tipii care arată prin înfăţişare sau gesturi că sunt gay). Nu sunt genul de persoană care se ascunde de ceea ce e, indiferent dacă e vorba de orientarea sexuală sau de altceva. În cazul ăsta, aştept aceeaşi atitudine şi din partea celor cu care "mă adun". Acum nu te gândi că am tricouri cu imprimeuri roz pe care scrie "I'm gay" sau că umblu pe stradă cu pene în cap sau plin de mişcări lascive. Mă refer la situaţia aia în care dacă ar veni cineva să ma întrebe dacă sunt gay, aş răspunde fără nicio problemă "Da". Nu dau în cap nimănui prin asta... Cu toate astea, cred că toţi ăia straight care ştiu de mine sau de voi, se gândesc "Oare ăsta o dă sau şi-o ia?". La întrebarea asta, în cazurile în care există curajul de a-mi fi adresată, ca răspuns fie sunt răutăcios (astfel încât persoana curioasă să îşi dea seama că depăşeşte anumite limite), fie refuz răspunsul politicos.
La noi, există mai rar persoane out, pentru că până la urmă despre asta vorbesc. Există persoane out, dar care deformează cumva ideea de "a fi out", în sensul că dacă se acceptă orientarea ca parte din sine şi-ţi mai faci şi câţiva prieteni la fel ca tine, gata, eşti out... Wrong, zic eu. "Out" pentru mine înseamnă deja momentul în care nu te ascunzi de ăia hetero. Altfel spus, e momentul în care nu-ţi mai pasă de cine anume ştie de tine, tratezi subiectul ăsta ca pe ceva normal, nu ca pe ceva adus de NASA de pe o altă planetă. Ca să ajungi aici, primul pas e acela de a spune familiei.
Da, ştiu ce gândeşti : "În România nu ai cum să faci asta deocamdată, nu e pregătită mentalitatea pentru asta". Na, bine că e pregătită pentru GayFest (care pentru mine a fost un circ total; dacă ai fost la GayFest, află că nu am fost, am urmărit doar cum a urlat presa; nu am fost pentru că nu cred că Romania e pregătită pentru asta, s-a cam sărit peste primii paşi ai "coming out-ului" comunităţii gay, s-a început direct cu pasul 3). Bine că România e pregătită pentru tot felul de personaje ciudate care reprezintă vocea comunităţii gay... Auzisem zilele trecute că la nu ştiu ce emisiune de pe nu ştiu ce canal a fost invitat(ă) nu ştiu ce travestit. Vorbea, evident, şi în numele meu, că doar era vocea ălora gay din România, în exprimări ca "Şi noi suntem oameni". Dezgustător. Nu cer nimănui voie să fiu gay, pentru că, sincer să fiu, nu consider că am fost anulat ca om în vreun fel prin orientarea mea. Atâta vreme cât atitudinea de gay este una umilă faţă de orientarea sexuală majoritară, automat se va beneficia de un comportament pe măsură din partea majorităţii. În plus, nu suntem în tările arabe, sau în mai ştiu eu ce ţară în care a fi gay e infracţiune... Cadrul de desfăşurare e ok, trebuie doar să mergem în paşi mici... A, încă ceva, refuz să cred că Naomi e şablon şi imagine a comunităţii. Dacă e aşa, şterge-ţi din minte tot ce ai citit în postul ăsta pentru că s-ar putea să fiu absurd.
Legat de tipul de atitudine din primul paragraf - aia cu aroganţa, trebuie să spun că nu o prea diger. Pentru că în majoritatea cazurilor e vorba de o aroganţă bazată pe calităţi fizice. Mai pe larg : Looks = 10, Brains = 2. Ăla frumosu', dar şi deşteptu' (ambele în acelaşi pachet, ăla pe care mi-l promite mie Noiembrie), ştie că nu trebuie să îşi arate calităţile prin aroganţă... Şi-apoi, oricât de frumos ai fi, mi se scoală mai greu la proşti... (să-mi fie cu iertare).
vineri, noiembrie 07, 2008
Enjoy !
0
Am descoperit de curând piesa, mi-a trimis-o un prieten pe mail. O piesă reuşită, aş spune, deşi nu sunt fan Pussycat Dolls.
P.S.N-am reuşit să postez pe atât de des pe cât aş fi vrut, dar promit să ne "re-auzim" cât de curând. Până atunci, numa' bine !
P.S.N-am reuşit să postez pe atât de des pe cât aş fi vrut, dar promit să ne "re-auzim" cât de curând. Până atunci, numa' bine !
marți, noiembrie 04, 2008
Noiembrie
0
Am apucat să văd "Sweet November" cu o zi mai târziu decât mi-am propus, adică în 2 noiembrie. Urât film :)) Mai bine mă uitam la o comedie ieftină sau la un sci-fi din ăla foarte uşor de digerat. De ce? Pentru că "Sweet November" e mult prea mult pentru siguranţa mea. E ameninţător de dulce.
Ieri mi-am citit, întâmplător, horoscopul valabil pentru noiembrie. Zice-aşa : "În noiembrie, după o perioadă nefavorabilă pe plan sentimental, aveţi un succes neaşteptat care vă va ajuta sa vă recăpătaţi încrederea". Da, sigur că da... Tot e bine, m-a amuzat copios ideea în sine. Succes neşteptat? Cum vine asta? Adică rup gura târgului şi mă aleg şi cu un tip frumos şi deştept? Foarte tare Noiembrie ăsta, îndrăzneţ mic, lipsit de diplomaţie. I-aş trage vreo doi pumni pentru că nu m-a întrebat şi pe mine dacă mă simt lipsit de succes sau şi mai şi, dacă mi-am pierdut încrederea sau nu.
Adevărul e că luna asta e tare ciudată. De obicei toată lumea se "combină" cu toată lumea (probabil din dorinţa de a nu fi singuri de Crăciun). Nu mai ai cu cine să ieşi, nici cu cine să ţi-o tragi, toată lumea are pe cineva care-i ocupă tot timpul (mă rog, aproape toată lumea ;) ). Asta e clar luna lui Mircea Radu. Nu ştiu dacă mai are emisiunea aia de doi lei, dar dacă nu o mai are şi vrea să o relanseze, să-i transmită cineva că e o ideea proastă să facă asta în 14 februarie, când are o lună întreagă la dispoziţie în perioada asta, poate alege ce zi vrea el.
Mă rog, poate toată chestia asta, "love is in the air", se întâmplă doar în Timişoara, unde mai simt şi eu urme de romantism uneori, atunci când vine toamna. Sau poate toată lumea se uită la filmul ăla ameninţător de dulce şi simte nevoia să lase garda jos. Laşii... Şi-aşa aia din film nu au rămas împreună şi sigur ea a murit până in februarie anul următor. El a renunţat la tot pentru ea, ca să ce? Ca să fie lăsat baltă pe un pod... Super ! Ce mi-a plăcut, din nou, la film, a fost faptul că tipa chiar îşi trăia viaţa, fără să se gândească la consecinţe sau la alte momente decât cel în care se afla. Sunt convins că asta se întâmplă şi în viaţa reală, atunci când ştii ca viaţa nu mai e aşa lungă pe cât tinzi să crezi că e, uneori. Adică, pe bune, cu toţii sperăm să o ducem până pe la 50 şi ceva de ani, sau poate mai mult, de aia nu ne prea interesează dacă azi facem ceva seminificativ sau nu. Doar avem timp şi mâine. E chiar aiurea ca o boală care te omoară să te facă să preţuieşti viaţa. Prost mai e omul, ca întreg...
Anyway, le doresc tuturor berbecilor (ca despre zodia asta e vorba mai sus) care descoperă succesul în dragoste luna asta şi care-şi recapătă încrederea (nu ştim care, nu se precizează), să fie fericiţi şi să scape cu viaţă. :))
O toamnă frumoasă !
Ieri mi-am citit, întâmplător, horoscopul valabil pentru noiembrie. Zice-aşa : "În noiembrie, după o perioadă nefavorabilă pe plan sentimental, aveţi un succes neaşteptat care vă va ajuta sa vă recăpătaţi încrederea". Da, sigur că da... Tot e bine, m-a amuzat copios ideea în sine. Succes neşteptat? Cum vine asta? Adică rup gura târgului şi mă aleg şi cu un tip frumos şi deştept? Foarte tare Noiembrie ăsta, îndrăzneţ mic, lipsit de diplomaţie. I-aş trage vreo doi pumni pentru că nu m-a întrebat şi pe mine dacă mă simt lipsit de succes sau şi mai şi, dacă mi-am pierdut încrederea sau nu.
Adevărul e că luna asta e tare ciudată. De obicei toată lumea se "combină" cu toată lumea (probabil din dorinţa de a nu fi singuri de Crăciun). Nu mai ai cu cine să ieşi, nici cu cine să ţi-o tragi, toată lumea are pe cineva care-i ocupă tot timpul (mă rog, aproape toată lumea ;) ). Asta e clar luna lui Mircea Radu. Nu ştiu dacă mai are emisiunea aia de doi lei, dar dacă nu o mai are şi vrea să o relanseze, să-i transmită cineva că e o ideea proastă să facă asta în 14 februarie, când are o lună întreagă la dispoziţie în perioada asta, poate alege ce zi vrea el.
Mă rog, poate toată chestia asta, "love is in the air", se întâmplă doar în Timişoara, unde mai simt şi eu urme de romantism uneori, atunci când vine toamna. Sau poate toată lumea se uită la filmul ăla ameninţător de dulce şi simte nevoia să lase garda jos. Laşii... Şi-aşa aia din film nu au rămas împreună şi sigur ea a murit până in februarie anul următor. El a renunţat la tot pentru ea, ca să ce? Ca să fie lăsat baltă pe un pod... Super ! Ce mi-a plăcut, din nou, la film, a fost faptul că tipa chiar îşi trăia viaţa, fără să se gândească la consecinţe sau la alte momente decât cel în care se afla. Sunt convins că asta se întâmplă şi în viaţa reală, atunci când ştii ca viaţa nu mai e aşa lungă pe cât tinzi să crezi că e, uneori. Adică, pe bune, cu toţii sperăm să o ducem până pe la 50 şi ceva de ani, sau poate mai mult, de aia nu ne prea interesează dacă azi facem ceva seminificativ sau nu. Doar avem timp şi mâine. E chiar aiurea ca o boală care te omoară să te facă să preţuieşti viaţa. Prost mai e omul, ca întreg...
Anyway, le doresc tuturor berbecilor (ca despre zodia asta e vorba mai sus) care descoperă succesul în dragoste luna asta şi care-şi recapătă încrederea (nu ştim care, nu se precizează), să fie fericiţi şi să scape cu viaţă. :))
O toamnă frumoasă !
sâmbătă, noiembrie 01, 2008
Sweet november
0De câţiva ani încoace, în fiecare 1 noiembrie, mă uit la "Sweet November". Anul ăsta îl voi vedea singur... Nu ştiu cum va fi, pentru că de obicei eram cu cineva în perioada asta a anului. Dacă până acum am văzut filmul din perspectiva tipului implicat într-o relaţie, acum voi putea să-l văd din prisma tipului care nu are un partener stabil.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
