Trec săptămânile una după alta. Azi e vară, mâine când te uiţi mai atent în jurul tău, copacii nu mai au frunze deloc. A venit toamna, oricât spun gurile rele că e iarnă deja. Mă întreb oare câţi mai au impresia că anul ăsta a trecut pe lângă ei fără să-şi dea seama. Sentiment de pensionar. E clar. Cu un program pe măsură.
Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri - trezit devreme, băut cafea - mai bună, mai rea -, muncă până pe la ora 20, ajuns acasă, puţină curăţenie cât să nu se şocheze nimeni care vine în vizită pe neaşteptate, 3 ferestre de messenger pentru aproximativ două ore şi apoi somn.
Sâmbătă - trezit devreme - muncă sau nu, pierdut vremea cu vizite şi cu 5 cafele până la ora 15. Curăţenie generală până pe la ora 18. Ora 23:30, club sau film, după gust, după chef.
Duminică - stomac în pioneze de la alcoolul din seara de dinainte sau vizită pentru prânz în familie. Doi prieteni - ăia singurii, într-un pub la o cafea. Înjurat de nişte chestii sfinte, pe seară, pentru noua săptămână ce începe de a doua zi.
O săptămână, două, trei... Septembrie, Octombrie, Noiembrie. 2009, 2010.
Profesional - 100% dedicat, prezent, implicat. Personal - 50% (exagerat de rotunjit în sus). Şi nici nu ştiu dacă am o problemă cu asta.
Pe undeva, există sentimentul ăla că ceva se va întampla şi că va da totul peste cap. Tot ce ştiu despre mine, tot ce nu ştiu încă. Şi nu mă deranjează să aştept. Sunt tânăr, oricât de epuizat, obosit mă simt uneori. Am timp, oricât vreau ca lucrurile să se întâmple acum şi aici. Las pe mâine ce pot face astăzi pentru că sper că mâine voi avea parte de timpul cu care mă laud. Îmi sun cunoştinţele rar, ce să le povestesc nou despre mine? Le sun atât de rar încât atunci când am ce să le povestesc nu-mi mai răspund la telefon. Probabil e un soi de răzbunare pentru că răspund atât de rar la telefon.
Şi-i drept, am o carieră, pentru care am muncit, mai mult decât am muncit pentru ce se întâmplă în plan personal, de acord. Aşa am fost învăţat, să adun responsabilităţi şi după aia să mă cac pe mine pentru că nu le mai pot face faţă. Şi-apoi feresc parul ce m-a lovit fix între ochi şi mă ridic. Merg mai departe. Măcar atât ştiu despre mine. În 90% din cazuri, mă ridic, mă şterg de praf şi merg mai departe. 10% sunt cazurile ce se transformă, în viaţa fiecăruia, în capitole neterminate. Chestii care râmân undeva pe fundalul zilelor prin care treci, despre care nu vorbeşti cu nimeni şi cărora le recunoşti existenţa după două pahare de vin, când eşti numai tu cu tine. Merg mai departe şi iau lucrurile aşa cum sunt.
Nu sunt un prieten bun, pentru că ştiu că am prieteni care înţeleg modul meu de a mă ataşa, nu sun mai târziu când spun că o voi face. Şi nu am aşteptări. No way. Never no more.
Nu ştiu să agăţ şi cică-s şi o idee arogant. Eh, lasă, n-a murit nimeni de la puţină aroganţă. Se acceptă, atâta vreme cât e în cantităţi minime.
Nu sunt frumos, am burtică, dar ştiu că sunt alţii mai puţin arătoşi ca mine (nu ştiu cât de mulţi, nici cât de puţini).
Îmi place să citesc oamenii, să ascult o poveste bună a cuiva care chiar are ceva de spus. Sunt atâtea poveşti pe care am refuzat să le ascult şi abia peste ceva timp am înţeles că am avut de pierdut.
Mă enervează faptul că toată lumea e într-o agitaţie nebună, fiecare vrea să facă mai mult decât poate în 24 de ore. Toată lumea renunţă la tot ce-i înconjoară pentru încă două grame de timp. Şi ce-i mai rău, urăsc că simt că îmbatrânesc. Sau că mă comport ca un bătrânel din ăla care vrea Duminica să se plimbe înainte de a merge în pub, la o cafea/ceai.
Oricum ar fi, cred că sunt fericit.
vineri, octombrie 23, 2009
duminică, august 23, 2009
Fools
0
Cap. 1 : Fools in love (aka The break-up)
General vorbind, orice despărţire e ca un lucru la care ţii foarte mult (pentru că reprezintă ceva important, sau pentru că l-ai primit de la cineva drag) pe care-l pierzi sau care se strică. Azi îl ai, mâine nu. Chiar nu contează dacă l-ai scăpat din mână, a ajuns pe podea şi s-a făcut bucăţi, din vina ta, sau pur si simplu s-a stricat de la sine, golul ăla din stomac e acelaşi. Cam aşa e şi cu despărţirile. Indiferent dacă tu eşti cel care poartă vina în întregime sau care a dorit ca lucrurile să se termine, simţi lipsa, golul... Nesăbuiţii îndrăgostiţi, asta ca să definim clar despre ce e vorba în propoziţie, sunt cei care sunt absolut fantastici împreună, se potrivesc de minune, dar care se despart din cauza orgoliului sau din cauza începutului de rutină (care oricum vine, toată lumea o ştie - şi care de multe ori, dacă ştii cum s-o priveşti, e chiar faină). Persoanele despre care vorbesc sunt cei care după ce lucrurile se termină şi "partajul" e încheiat, evită să se întâlnească unul cu altul pentru că asta le-ar face rău. Nu sunt în stare o perioadă bună să fie cu altcineva (niciunul din cei doi), dar nici tupeu suficient cât să pună mâna pe telefon şi să sune pentru a spune lucrurilor pe nume şi să ceară ceea ce-şi doresc : un nou început, un "Hai s-o luăm de la capăt". Ăştia sunt orgolioşii, cei care iubesc urând (traducere : "Îl urăsc", când de fapt, deep down simte exact opusul). Sunt cei care dacă sunt în aceeaşi încăpere simt că au un soi de elastic între ei, întins la maxim, care se chinuie să-i apropie. Liniştiţi, se fortează în a ignora atracţia. Dacă-i întrebi de ce nu mai împart aceleaşi lucruri şi acelaşi pat nu vor şti să îţi răspundă. Nu pentru că nu au chef, ci pentru că nu există un motiv real pe care să-l înţeleagă. Pur şi simplu nu ştiu.
Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că nu scriu despre un caz particular. Orice despărţire e aşa, mai puţin cele în care unul din cei doi implicaţi chiar calcă strâmb şi lucrurile scapă de sub control. Aparte de cazul ăsta, suntem cu toţii proşti atunci, poate aşa şi trebuie. Când există sentimente la mijloc, eşti chiar bou dacă eşti raţional. Mai bine prost, zic. Şi la început, şi în timp ce, şi după.
Pentru ei, the fools in love, listen to this
or just dial the fucking number.
Cap. 2 : The immortal fools (aka What if?)
Cum ar fi fost dacă? Na, asta chiar e o întrebare pe care chiar urăsc să mi-o adresez, indiferent de context. Prefer să încerc, să fiu dezamăgit sau nu, dar să ştiu că nu voi sta niciodată să regret ceva ce nu am făcut. Nesăbuiţi la categoria asta suntem, din nou, cu toţii. Asta pentru că este imposibil să faci exact ce-ţi trece prin minte, să fii pe fază întotdeauna şi să trăieşti fără regrete. N-ai cum să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău.
În toată chestia asta e vorba de faptul că "Şi mâine e o zi", de faptul că dacă azi nu fac nimic din ce aş vrea să fac, am timp mâine sau week-end-ul următor. Suntem cu toţii nemuritori până la un moment dat. Nemuritori şi proşti.
Cap.3 : Fools without a condom (no aka needed)
Acum ceva ani parcă toată chestia asta legată de HIV şi respectiv SIDA era departe de noi. De când eram mic până pe la 10-11 ani am ştiut un singur lucru despre SIDA, şi anume faptul că Freddie Mercury a murit din cauza respectivei boli. Adevărul e că atunci când eşti copil (şi eşti sănătos) nu ai de ce să-ţi baţi capul cu bolile letale. Îmi amintesc că ulterior am văzut un afiş într-un dispensar, pe care erau detaliate modalităţile prin care virusul HIV se transmite şi modalităţi prin care nu se transmite. Printre alte modalităţi de transmitere a virusului era şi "Întreţinerea relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex"(scris lângă o poză în care erau două posterioare masculine). Era chiar perioada în care începeam să-mi dau seama că îmi plac persoanele de acelaşi sex. A fost un şoc, pentru că în mintea mea, conform afişului dintr-o instituţie publică de stat, informaţia era categorică : "Ti-o tragi cu un tip, ai SIDA instant". Ani mai târziu, când programa şcolară a introdus orele în care puteai să întrebi deschis un profesor aproape orice legat de educaţia sexuală, lucrurile s-au schimbat. Apoi a apărut Internet-ul, aveam acces la orice fel de informaţie doream legat de orice fel de boală.
Am crescut într-o familie care atunci când a fost vorba de sex, a spus lucrurilor pe nume. Dacă întrebam ceva, mi se răspundea, fără să mi se spună "Eşti prea mic". Probabil am întrebat chiar în momentul în care trebuia oricum să am discuţii de genul ăsta cu ai mei şi le-a fost şi lor mai uşor. Lecţia cu prezervatiul se ţinea ori de câte ori întrebam câte ceva legat de sex, lecţia particularizată pe HIV/SIDA, niciodată. Cred că părinţii generaţiei mele - legat de restul nu mă pot pronunţa - au trăit cu impresia afişului dintr-un dispensar, şi anume că poti avea SIDA doar dacă ţi-o tragi cu cineva de acelaşi sex. Tot ei au fost învăţaţi să creadă că nu pot avea fii sau fiice gay şi-atunci ştiind categoric că nu au homosexuali sau lesbiene în familie, n-aveau de ce să deschidă subiectul SIDA.
Prin almanahurile anuale de la Agenda mai găseai câte un articol despre bolile cu transmitere sexuală, printre care şi SIDA, dar de fiecare dată totul se întâmpla dincolo de noi, în lume. Nimic nu se întâmpla în România, sau cel puţin astea erau informaţiile la care aveam eu acces. Era ca şi cum România era toată băgată într-un ditamai prezervativul care ştia să protejeze orice om de SIDA şi numai de SIDA (ca sifilisul, gonoreea etc. le "purtam" şi noi cu mândrie, eram în rând cu lumea).
Ulterior apar cazuri concrete despre persoane infectate cu HIV, date despre copii infectaţi în vremea comunismului în urma unor simple vaccinuri. Accesul la informaţie se simte.
Iarna trecută, veste mare : un tip moare de SIDA în Timişoara. Lumea stă pe loc o secundă. Nu ştiu cine e, sunt convins că a fost crunt, atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui, tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. În minte îmi vine imediat o altă întrebare, "Câţi alţii?". Ideea e următoarea : încă suntem în stadiul ăla în care credem că good things come to those who wait and bad things happen to those who deserve them. Doar că this whole shit it's not about a chinese fortune cookie. Aveam şi am convingerea că o mare parte din persoanele gay (şi straight implicit) nu folosesc un prezervativ atunci când şi-o trag. Nu de alta, dar sigur tipul ăsta drăguţ şi curat nu are cum să fie infectat. Pur şi simplu nu are cum. În câteva zile, primesc răspunsul la întrebare, unul vag ce-i drept : "multe alte persoane sunt infectate". Great !
Stăteam şi mă gândeam ce aş face dacă aş afla mâine că sunt infectat cu HIV. Nu aş avea o problemă în ceea ce mă priveşte pe mine direct, pentru că în ziua de azi, dacă eşti diagnosticat dintr-o fază incipientă de desfăşurare a virusului, poţi ţine situaţia sub control printr-o medicamentaţie strictă, fără să ajungi în faza SIDA. Trebuie acceptat însă, faptul că viaţa ţi se schimbă complet, iar sexul, ca act, din momentul respectiv, will never be the same.
În categoria asta intră proştii (ăstia chiar sunt proşti) care cred că sunt imuni la absolut orice fel de boală (sau mai nou, infecţie) cu transmitere sexuală. Drept pentru care nu dau banii pe prezervative.
So, wear a condom when you fuck, or don't and fuck up your life.
Pentru categoria asta, revin la un clip dintr-un post anterior, Positive.
...to be continued....
Toate bune !
MW
General vorbind, orice despărţire e ca un lucru la care ţii foarte mult (pentru că reprezintă ceva important, sau pentru că l-ai primit de la cineva drag) pe care-l pierzi sau care se strică. Azi îl ai, mâine nu. Chiar nu contează dacă l-ai scăpat din mână, a ajuns pe podea şi s-a făcut bucăţi, din vina ta, sau pur si simplu s-a stricat de la sine, golul ăla din stomac e acelaşi. Cam aşa e şi cu despărţirile. Indiferent dacă tu eşti cel care poartă vina în întregime sau care a dorit ca lucrurile să se termine, simţi lipsa, golul... Nesăbuiţii îndrăgostiţi, asta ca să definim clar despre ce e vorba în propoziţie, sunt cei care sunt absolut fantastici împreună, se potrivesc de minune, dar care se despart din cauza orgoliului sau din cauza începutului de rutină (care oricum vine, toată lumea o ştie - şi care de multe ori, dacă ştii cum s-o priveşti, e chiar faină). Persoanele despre care vorbesc sunt cei care după ce lucrurile se termină şi "partajul" e încheiat, evită să se întâlnească unul cu altul pentru că asta le-ar face rău. Nu sunt în stare o perioadă bună să fie cu altcineva (niciunul din cei doi), dar nici tupeu suficient cât să pună mâna pe telefon şi să sune pentru a spune lucrurilor pe nume şi să ceară ceea ce-şi doresc : un nou început, un "Hai s-o luăm de la capăt". Ăştia sunt orgolioşii, cei care iubesc urând (traducere : "Îl urăsc", când de fapt, deep down simte exact opusul). Sunt cei care dacă sunt în aceeaşi încăpere simt că au un soi de elastic între ei, întins la maxim, care se chinuie să-i apropie. Liniştiţi, se fortează în a ignora atracţia. Dacă-i întrebi de ce nu mai împart aceleaşi lucruri şi acelaşi pat nu vor şti să îţi răspundă. Nu pentru că nu au chef, ci pentru că nu există un motiv real pe care să-l înţeleagă. Pur şi simplu nu ştiu.
Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că nu scriu despre un caz particular. Orice despărţire e aşa, mai puţin cele în care unul din cei doi implicaţi chiar calcă strâmb şi lucrurile scapă de sub control. Aparte de cazul ăsta, suntem cu toţii proşti atunci, poate aşa şi trebuie. Când există sentimente la mijloc, eşti chiar bou dacă eşti raţional. Mai bine prost, zic. Şi la început, şi în timp ce, şi după.
Pentru ei, the fools in love, listen to this
or just dial the fucking number.
Cap. 2 : The immortal fools (aka What if?)
Cum ar fi fost dacă? Na, asta chiar e o întrebare pe care chiar urăsc să mi-o adresez, indiferent de context. Prefer să încerc, să fiu dezamăgit sau nu, dar să ştiu că nu voi sta niciodată să regret ceva ce nu am făcut. Nesăbuiţi la categoria asta suntem, din nou, cu toţii. Asta pentru că este imposibil să faci exact ce-ţi trece prin minte, să fii pe fază întotdeauna şi să trăieşti fără regrete. N-ai cum să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău.
În toată chestia asta e vorba de faptul că "Şi mâine e o zi", de faptul că dacă azi nu fac nimic din ce aş vrea să fac, am timp mâine sau week-end-ul următor. Suntem cu toţii nemuritori până la un moment dat. Nemuritori şi proşti.
Cap.3 : Fools without a condom (no aka needed)
Acum ceva ani parcă toată chestia asta legată de HIV şi respectiv SIDA era departe de noi. De când eram mic până pe la 10-11 ani am ştiut un singur lucru despre SIDA, şi anume faptul că Freddie Mercury a murit din cauza respectivei boli. Adevărul e că atunci când eşti copil (şi eşti sănătos) nu ai de ce să-ţi baţi capul cu bolile letale. Îmi amintesc că ulterior am văzut un afiş într-un dispensar, pe care erau detaliate modalităţile prin care virusul HIV se transmite şi modalităţi prin care nu se transmite. Printre alte modalităţi de transmitere a virusului era şi "Întreţinerea relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex"(scris lângă o poză în care erau două posterioare masculine). Era chiar perioada în care începeam să-mi dau seama că îmi plac persoanele de acelaşi sex. A fost un şoc, pentru că în mintea mea, conform afişului dintr-o instituţie publică de stat, informaţia era categorică : "Ti-o tragi cu un tip, ai SIDA instant". Ani mai târziu, când programa şcolară a introdus orele în care puteai să întrebi deschis un profesor aproape orice legat de educaţia sexuală, lucrurile s-au schimbat. Apoi a apărut Internet-ul, aveam acces la orice fel de informaţie doream legat de orice fel de boală.
Am crescut într-o familie care atunci când a fost vorba de sex, a spus lucrurilor pe nume. Dacă întrebam ceva, mi se răspundea, fără să mi se spună "Eşti prea mic". Probabil am întrebat chiar în momentul în care trebuia oricum să am discuţii de genul ăsta cu ai mei şi le-a fost şi lor mai uşor. Lecţia cu prezervatiul se ţinea ori de câte ori întrebam câte ceva legat de sex, lecţia particularizată pe HIV/SIDA, niciodată. Cred că părinţii generaţiei mele - legat de restul nu mă pot pronunţa - au trăit cu impresia afişului dintr-un dispensar, şi anume că poti avea SIDA doar dacă ţi-o tragi cu cineva de acelaşi sex. Tot ei au fost învăţaţi să creadă că nu pot avea fii sau fiice gay şi-atunci ştiind categoric că nu au homosexuali sau lesbiene în familie, n-aveau de ce să deschidă subiectul SIDA.
Prin almanahurile anuale de la Agenda mai găseai câte un articol despre bolile cu transmitere sexuală, printre care şi SIDA, dar de fiecare dată totul se întâmpla dincolo de noi, în lume. Nimic nu se întâmpla în România, sau cel puţin astea erau informaţiile la care aveam eu acces. Era ca şi cum România era toată băgată într-un ditamai prezervativul care ştia să protejeze orice om de SIDA şi numai de SIDA (ca sifilisul, gonoreea etc. le "purtam" şi noi cu mândrie, eram în rând cu lumea).
Ulterior apar cazuri concrete despre persoane infectate cu HIV, date despre copii infectaţi în vremea comunismului în urma unor simple vaccinuri. Accesul la informaţie se simte.
Iarna trecută, veste mare : un tip moare de SIDA în Timişoara. Lumea stă pe loc o secundă. Nu ştiu cine e, sunt convins că a fost crunt, atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui, tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. În minte îmi vine imediat o altă întrebare, "Câţi alţii?". Ideea e următoarea : încă suntem în stadiul ăla în care credem că good things come to those who wait and bad things happen to those who deserve them. Doar că this whole shit it's not about a chinese fortune cookie. Aveam şi am convingerea că o mare parte din persoanele gay (şi straight implicit) nu folosesc un prezervativ atunci când şi-o trag. Nu de alta, dar sigur tipul ăsta drăguţ şi curat nu are cum să fie infectat. Pur şi simplu nu are cum. În câteva zile, primesc răspunsul la întrebare, unul vag ce-i drept : "multe alte persoane sunt infectate". Great !
Stăteam şi mă gândeam ce aş face dacă aş afla mâine că sunt infectat cu HIV. Nu aş avea o problemă în ceea ce mă priveşte pe mine direct, pentru că în ziua de azi, dacă eşti diagnosticat dintr-o fază incipientă de desfăşurare a virusului, poţi ţine situaţia sub control printr-o medicamentaţie strictă, fără să ajungi în faza SIDA. Trebuie acceptat însă, faptul că viaţa ţi se schimbă complet, iar sexul, ca act, din momentul respectiv, will never be the same.
În categoria asta intră proştii (ăstia chiar sunt proşti) care cred că sunt imuni la absolut orice fel de boală (sau mai nou, infecţie) cu transmitere sexuală. Drept pentru care nu dau banii pe prezervative.
So, wear a condom when you fuck, or don't and fuck up your life.
Pentru categoria asta, revin la un clip dintr-un post anterior, Positive.
...to be continued....
Toate bune !
MW
duminică, august 09, 2009
Family guy
0
Oricât şi-ar dori maică-mea să ajung să mă însor şi să am trei copii, pe undeva acceptă liniştită faptul că nu se va întampla asta niciodată. Dorinţa asta nu vine din faptul că ar avea ea nu ştiu ce împlinire sufletească dacă m-ar vedea însurat, ci pur şi simplu crede că mi-ar fi mie mai uşor. Şi poate aşa e. Cert e că peste ani, când poate voi fi mai responsabil, aş vrea să am un copil, însă nu unul care să rezulte dintr-o căsătorie. Pe undeva mi se pare firesc, pe altundeva mi se pare imposibil. Firesc pentru că probabil am crescut cu ideea că e frumos să creşti un pui de om lângă tine, să oferi şi să primeşti iubire necondiţionat. Imposibil pentru că trebuie să fiu realist şi să accept că e complicat să fii gay şi să creşti un copil, singur sau alături de un alt tip gay. Îţi trebuie o relaţie suficient de stabilă şi o siguranţă maximă atunci când faci asta cu un tip, nu cu o tipă (aşa cum cere societatea). Doar se pun bazele unei familii. Pe lângă asta, mai e ceva. Cum te va vedea copilul atunci când creşte? Te va întreba de ce eşti gay? Te va urî pentru asta? Când a început lumea să afle că sunt gay, fie de la mine, fie de la alţii nu m-am gândit nici măcar o clipă la faptul că cei din jur, cei nesemnificativi, m-ar putea judeca. M-am gândit întotdeauna la ce tratament aş primi din partea familiei. Până la urmă, la sfârşit de zi, când totul e de rahat şi nu merge nimic cum trebuie, te întorci la familie, pentru că e cel mai important lucru posibil. Acum când familia ştie şi am tot sprijinul pe care l-aş putea primi din partea lor, nu mă intereseză niciun fel de altă părere. De fapt, despre asta e vorba. Oricât de gay am fi şi oricât de mult ne construim viaţa în jurul acestui fapt, probabil cu toţii ne dorim ca la un moment dat să avem o familie proprie sau măcar ceva care să fie apropiat de asta. Simţi asta atunci când mergi la cumpărături cu tipul ăla draguţ cu care eşti de mai bine de şase luni şi puneţi produse în coş pe rând. Tu pui în coş brânza, el ştie că s-a terminat uleiul. Tu iei de pe raft detergentul, el balsamul de rufe. E vorba de gândirea aia comună astfel încât, în final, lucrurile să fie complete. Mi-a plăcut întotdeauna sentimentul ăsta de cumpărături în super-market cu un tip cu care sunt de ceva vreme, sentimentul ăsta de "familie". Probabil după asta tânjesc de fiecare dată când încep o relaţie, după faptul că la un moment dat să pot să transform începutul într-o familie, în timp.
Agăţăm, ne-o tragem, rămânem cu câte un tip pentru o săptămână, o lună sau poate doi ani. Ca să ce? Poate am fost eu învăţat să gândesc în viitor cumva, să plănuiesc, dar îmi place să cred că nu fac nimic doar ca să fie făcut, fără să obţin un rezultat. Nu când e vorba de lucruri serioase. Mă gândesc că şi tipul ăla care şi-o trage azi cu unul, mâine cu altul - pentru că acum e tânăr şi poate - speră ca pe la treizeci şi ceva de ani să se stabilizeze şi să fie lângă un singur tip pentru ani întregi. Dacă îţi spune că nu e aşa, fie te minte, fie e inconştient.
Bottom line, adunăm ani şi ani de zile de eşecuri sentimentale. Printre noi, foarte puţini se pot lăuda sau mândri cu ce au, sentimental vorbind. O mare parte din cei pe care îi cunosc caută de multă vreme ceva stabil sau măcar ceva cu care să nu se amăgească, ceva care să fie real. Când eşti gay, timpul trece altfel. Există gândirea aia că până pe la maxim patruzeci de ani trebuie să faci cât mai multe posibil. Fie să faci sex cu cât mai mulţi, fie să ai deja pe cineva stabil când sufli în cele patruzeci de lumânări. De ce? Gandeşte-te cum te uiţi la tipul ăla de patruzeci de ani care tocmai a intrat în club sau care vine şi-ţi cere un foc - pentru că i se pare că eşti drăguţ sau poate pentru că pur şi simplu şi-a pierdut bricheta. E fosilă, nu ai cum să te uiţi la el. Şi asta e aiurea. Nu de alta, dar toţi ajungem acolo. Asta e partea proastă a lucrurilor, că dacă faci mutarea greşită, rămâi singur. Ai toate şansele să rămâi singur pentru restul vieţii, ştii asta? Pentru că atunci când eşti gay, ai termen de valabilitate.
Indiferent de cum s-au terminat relaţiile mele - alea care au contat prin faptul că au durat ceva vreme - respect tot ceea ce au însemnat şi ce au făcut din mine. Poate nu a fost omul potrivit, dar măcar am avut ceva real, o oarecare familie, chiar dacă lucrurile s-au terminat şi toată "construcţia" s-a prăbuşit din temelii.
La fel ca toată lumea, câteodată, ca acum, mă gândesc la ce am făcut în timp, la ce nu am făcut şi la ce aş vrea să fac. Altfel spus, vreau să văd cu ce sunt mai bun decât acum doi ani şi cu ce pot să fiu mai bun peste alţi doi. Din multe puncte de vedere, I'm stuck, pentru că există anumite lucruri pe care nu ai cum să le controlezi. Pot vrea eu o familie, un copil poate, dar asta nu depinde în totalitate de mine. Toată discuţia asta, care e cât se poate de ipotetică se învârte în jurul faptului că ceea ce vreau eu nu are cum să se întâmple în România. Nu poţi fi un cuplu gay care creşte un copil, pe plaiuri mioritice. E imposibil, strigător la cer şi demn de condamnat.
Legat de planuri, îmi amintesc că un tip (student la medicină) pe care îl cunoscusem la un moment dat avea trei momente în viaţă pe care vroia să le trăiască, plasate în timp, gradual. Primul moment se desfăşura pe la aproximativ 30 şi ceva de ani, într-o anumită dimineaţă dintr-o toamnă oarecare, peste drum de spitalul la care era medic. Satisfacţia era că stând pe banca de vis-a-vis de spital, în paltonul nou şi de un mare bun gust, privea fereastra unde lucra zi de zi, făcând ceea ce-i place. Era senzaţia de "Am reuşit !". Al doilea moment (plasat în timp pe la vârsta de patruzeci de ani) era cel în care se întoarce de la spital, după o gardă lungă, descuie uşa, intră în apartamentul în care stă de un an cu prietenul lui şi se îndreaptă către dormitor. Prietenul doarme, dar l-a rugat să îl trezească atunci când ajunge. Îl trezeşte cu un sărut, zâmbeşte şi se îndreaptă către duş. În timp ce face duş, simte miros de cafea proaspătă. Din baie se îndreaptă către bucătărie, găseşte cafeaua pe masă lângă un ziar - pentru că prietenul lui ştie cât de mult îi place să ţină pasul cu ce se întâmplă în lume. Beau cafeaua împreună, prietenul lui pleacă la muncă şi el adoarme liniştit. Al treilea, ultimul, se întâmpla pe la şaizeci de ani. După douăzeci de ani, sunt încă împreună, undeva într-o casă de pe plajă. El pictează, prietenul lui scrie. Sunt liniştiţi amândoi şi se iubesc la fel sau poate chiar mai mult decât de obicei, chiar dacă anii au trecut.
Mi-amintesc că am ascultat fascinat toată povestea de mai sus- poate pentru că îmi plăcea că mai sunt oameni care încă mai cred că se poate. Sunt convins că rând pe rând va apuca să vadă cu ochii toate cele trei momente, asta pentru că era evident că dorea să lupte pentru asta.
Eu unul am doar ideea de ceea ce vreau, care e cât se poate de clară. Poate mi-e frică să le ilustrez în timp, să schiţez până şi cele mai mici detalii pentru că mă gândesc că dacă nu se va întâmpla aşa cum vreau eu, voi fi foarte dezămăgit.
Partea faină a vieţii pe care o trăim este că habar nu avem ce ne rezervă ziua de mâine. Avem cu toţii o imagine asupra modului în care am vrea să arate, dar ştim clar că nu putem controla asta. Unii cred că-şi pot controla paşii, alţii se lasă la voia întâmplării. Undeva însă toţi ajung la un numitor comun, pentru că toţi işi doresc acelaşi lucru : să simtă că nu trăiesc degeaba. Unii văd împlinirea prin faptul că au un job bine plătit şi două echipe în subordine, alţii aşteaptă momentul ăla în care pot spune ca au o familie, alţii îşi găsesc rostul în faptul că reuşesc să fugă de ceva serios şi găsesc satisfacţia în one-night stand-uri. Indiferent de ce vrem, fiecare în parte, suntem cu toţii la fel, oricât de unici credem că suntem. Avem nevoie cu toţii de un scop ca să mergem înainte.
Am scris mult, poate degeaba, poate nu. Poate am vrut doar să îmi dau seama că nu am uitat anumite lucruri despre ceea ce vreau, lucruri care sunt importante.
MW
Agăţăm, ne-o tragem, rămânem cu câte un tip pentru o săptămână, o lună sau poate doi ani. Ca să ce? Poate am fost eu învăţat să gândesc în viitor cumva, să plănuiesc, dar îmi place să cred că nu fac nimic doar ca să fie făcut, fără să obţin un rezultat. Nu când e vorba de lucruri serioase. Mă gândesc că şi tipul ăla care şi-o trage azi cu unul, mâine cu altul - pentru că acum e tânăr şi poate - speră ca pe la treizeci şi ceva de ani să se stabilizeze şi să fie lângă un singur tip pentru ani întregi. Dacă îţi spune că nu e aşa, fie te minte, fie e inconştient.
Bottom line, adunăm ani şi ani de zile de eşecuri sentimentale. Printre noi, foarte puţini se pot lăuda sau mândri cu ce au, sentimental vorbind. O mare parte din cei pe care îi cunosc caută de multă vreme ceva stabil sau măcar ceva cu care să nu se amăgească, ceva care să fie real. Când eşti gay, timpul trece altfel. Există gândirea aia că până pe la maxim patruzeci de ani trebuie să faci cât mai multe posibil. Fie să faci sex cu cât mai mulţi, fie să ai deja pe cineva stabil când sufli în cele patruzeci de lumânări. De ce? Gandeşte-te cum te uiţi la tipul ăla de patruzeci de ani care tocmai a intrat în club sau care vine şi-ţi cere un foc - pentru că i se pare că eşti drăguţ sau poate pentru că pur şi simplu şi-a pierdut bricheta. E fosilă, nu ai cum să te uiţi la el. Şi asta e aiurea. Nu de alta, dar toţi ajungem acolo. Asta e partea proastă a lucrurilor, că dacă faci mutarea greşită, rămâi singur. Ai toate şansele să rămâi singur pentru restul vieţii, ştii asta? Pentru că atunci când eşti gay, ai termen de valabilitate.
Indiferent de cum s-au terminat relaţiile mele - alea care au contat prin faptul că au durat ceva vreme - respect tot ceea ce au însemnat şi ce au făcut din mine. Poate nu a fost omul potrivit, dar măcar am avut ceva real, o oarecare familie, chiar dacă lucrurile s-au terminat şi toată "construcţia" s-a prăbuşit din temelii.
La fel ca toată lumea, câteodată, ca acum, mă gândesc la ce am făcut în timp, la ce nu am făcut şi la ce aş vrea să fac. Altfel spus, vreau să văd cu ce sunt mai bun decât acum doi ani şi cu ce pot să fiu mai bun peste alţi doi. Din multe puncte de vedere, I'm stuck, pentru că există anumite lucruri pe care nu ai cum să le controlezi. Pot vrea eu o familie, un copil poate, dar asta nu depinde în totalitate de mine. Toată discuţia asta, care e cât se poate de ipotetică se învârte în jurul faptului că ceea ce vreau eu nu are cum să se întâmple în România. Nu poţi fi un cuplu gay care creşte un copil, pe plaiuri mioritice. E imposibil, strigător la cer şi demn de condamnat.
Legat de planuri, îmi amintesc că un tip (student la medicină) pe care îl cunoscusem la un moment dat avea trei momente în viaţă pe care vroia să le trăiască, plasate în timp, gradual. Primul moment se desfăşura pe la aproximativ 30 şi ceva de ani, într-o anumită dimineaţă dintr-o toamnă oarecare, peste drum de spitalul la care era medic. Satisfacţia era că stând pe banca de vis-a-vis de spital, în paltonul nou şi de un mare bun gust, privea fereastra unde lucra zi de zi, făcând ceea ce-i place. Era senzaţia de "Am reuşit !". Al doilea moment (plasat în timp pe la vârsta de patruzeci de ani) era cel în care se întoarce de la spital, după o gardă lungă, descuie uşa, intră în apartamentul în care stă de un an cu prietenul lui şi se îndreaptă către dormitor. Prietenul doarme, dar l-a rugat să îl trezească atunci când ajunge. Îl trezeşte cu un sărut, zâmbeşte şi se îndreaptă către duş. În timp ce face duş, simte miros de cafea proaspătă. Din baie se îndreaptă către bucătărie, găseşte cafeaua pe masă lângă un ziar - pentru că prietenul lui ştie cât de mult îi place să ţină pasul cu ce se întâmplă în lume. Beau cafeaua împreună, prietenul lui pleacă la muncă şi el adoarme liniştit. Al treilea, ultimul, se întâmpla pe la şaizeci de ani. După douăzeci de ani, sunt încă împreună, undeva într-o casă de pe plajă. El pictează, prietenul lui scrie. Sunt liniştiţi amândoi şi se iubesc la fel sau poate chiar mai mult decât de obicei, chiar dacă anii au trecut.
Mi-amintesc că am ascultat fascinat toată povestea de mai sus- poate pentru că îmi plăcea că mai sunt oameni care încă mai cred că se poate. Sunt convins că rând pe rând va apuca să vadă cu ochii toate cele trei momente, asta pentru că era evident că dorea să lupte pentru asta.
Eu unul am doar ideea de ceea ce vreau, care e cât se poate de clară. Poate mi-e frică să le ilustrez în timp, să schiţez până şi cele mai mici detalii pentru că mă gândesc că dacă nu se va întâmpla aşa cum vreau eu, voi fi foarte dezămăgit.
Partea faină a vieţii pe care o trăim este că habar nu avem ce ne rezervă ziua de mâine. Avem cu toţii o imagine asupra modului în care am vrea să arate, dar ştim clar că nu putem controla asta. Unii cred că-şi pot controla paşii, alţii se lasă la voia întâmplării. Undeva însă toţi ajung la un numitor comun, pentru că toţi işi doresc acelaşi lucru : să simtă că nu trăiesc degeaba. Unii văd împlinirea prin faptul că au un job bine plătit şi două echipe în subordine, alţii aşteaptă momentul ăla în care pot spune ca au o familie, alţii îşi găsesc rostul în faptul că reuşesc să fugă de ceva serios şi găsesc satisfacţia în one-night stand-uri. Indiferent de ce vrem, fiecare în parte, suntem cu toţii la fel, oricât de unici credem că suntem. Avem nevoie cu toţii de un scop ca să mergem înainte.
Am scris mult, poate degeaba, poate nu. Poate am vrut doar să îmi dau seama că nu am uitat anumite lucruri despre ceea ce vreau, lucruri care sunt importante.
MW
sâmbătă, august 01, 2009
Sauvage - The Series
0
Pentru mine Clubul Sauvage e un fel de studio în care se filmează un serial. Fiecare în parte aduce o poveste în clubul ăsta. Fiecare în parte trece prin ceva anume în fiecare Vineri sau Sâmbătă. Tot felul de despărţiri şi de combinaţii. Unele dezgustătoare, care încalcă umbra de principii pe care o mai am, altele perfect normale, previzibile chiar. De multe ori mi se pare că dacă e să te desparţi de cineva, cu siguranţă ăla e locul potrivit. Şi nu pentru că e mai uşor să dai papucii cuiva acolo, nicidecum, ci pentru că sigur se întâmplă vreo chestie care pur şi simplu te face instant să spui "Pa!". Probabil testul suprem al unei relaţii este ca cei doi porumbei să meargă două Sâmbete, una după alta, în club. Dacă rămân împreună, atunci au şanse destul de mari ca relaţia să dureze.
În sine, toată treaba asta nu are nicio legătură cu clubul, fizic vorbind, ci cu oamenii care sunt pe acolo. Răzbunări, uşi de baie trântite, drame, toate amplificate de aburii de alcool. Dacă stai să analizezi puţin, fiecare om spune ceva prin ceea ce face în club. Nici nu trebuie să stai toată noaptea să analizezi. E de ajuns să faci o pauză între două piese sau două pahare de vodka şi să priveşti în jur, aşezat cuminte într-unul din fotolii.
Cert e că de câteva săptămâni încoace, în fiecare Duminică, ora 14 (cu aproximaţie), când apuc să mă trezesc, cu stomacul distrus, fiind în stare efectiv să omor pentru o cană de cafea şi cât mai puţină lumină, am un gust amar legat de tot ce s-a întâmplat cu o seară înainte, în Sauvage. It's like a cheap version of Queer as folk. Am impresia că lumea uită că Sauvage e un club, în care pur şi simplu trebuie să te distrezi, indiferent că bei alcool ca un bou, până dimineaţă, sau pur şi simplu bei 20 de Cola pentru că eşti cu maşina sau pentru că being drunk it's not your type of fun. When together, gays really fuck each other. La figurat vorbind (în cazul ăsta). Am auzit atât de multe despre mine, 95% dintre ele lipsite de orice adevăr, pornite din club, încât prefer să ignor majoritatea oamenilor din club şi să fiu ăla despre care se presupune, fără să existe o certitudine, ăla pe care oamenii îl ştiu din vedere. Mai bine să pari fiţos, decât prieten cu toată lumea.
Oameni şuşotind, priviri aruncate aiurea. Câţiva de la masa din colţ au impresia că dacă ţi-au făcut sex oral o dată la două luni şi aţi stat la o ţigară împreună, ştiu totul despre tine. De parcă dacă au înghiţit, le-ai transmis o mare parte din amintirile tale. Ar fi chiar romantic, dacă n-ar fi dezgustător. Tipul de lângă mine îi spune persoanei cu care a venit că prietenul meu cel mai bun fute tot ce prinde. Nu că ar fi treaba lui, dar e "gossip girl" like. XOXO my ass. Nu e suficient de departe de mine şi nici muzica nu e la un volum atât de ridicat pe cât ar crede el. Aud tot. Mă apucă râsul când văd cum se distrează unii în club. Două pahare mai târziu nu-mi mai pasă de nimic. Mi se pare simpatică atmosfera, intru-n filmul meu şi ignor tot ce se întâmplă în jur. Se face dimineaţă, urăsc că plec iarăşi pe lumină.
Nici nu ştiu de ce îmi pasă sau de ce mi se pare important ca lucrurile să fie altfel în club...
Serios vorbind, s-ar putea face un serial în Sauvage. Ar prinde, garantat. Cu sau fără camere de filmat în jur, serialul se desfăşoară oricum. Simţi asta când îţi dai seama că vrei să uiţi noaptea anterioară din club datorită rahaturilor ce s-au derulat. Eu unul, încerc, pe cât posibil, să ies din serial, sau măcar să am un rol pasager, să apar o dată la 3 episoade, cuminte, cu Duminici lipsite de gust amar.
Actually, suntem cu toţii actori în Sauvage. Unii joacă mai prost, alţii genial. Unii au roluri principale, alţii sunt figuranţi (a nu se citi ca după blocuri). Unii joacă în drame, alţii în comedii. Oricum ar fi, vizionare plăcută !
MW
În sine, toată treaba asta nu are nicio legătură cu clubul, fizic vorbind, ci cu oamenii care sunt pe acolo. Răzbunări, uşi de baie trântite, drame, toate amplificate de aburii de alcool. Dacă stai să analizezi puţin, fiecare om spune ceva prin ceea ce face în club. Nici nu trebuie să stai toată noaptea să analizezi. E de ajuns să faci o pauză între două piese sau două pahare de vodka şi să priveşti în jur, aşezat cuminte într-unul din fotolii.
Cert e că de câteva săptămâni încoace, în fiecare Duminică, ora 14 (cu aproximaţie), când apuc să mă trezesc, cu stomacul distrus, fiind în stare efectiv să omor pentru o cană de cafea şi cât mai puţină lumină, am un gust amar legat de tot ce s-a întâmplat cu o seară înainte, în Sauvage. It's like a cheap version of Queer as folk. Am impresia că lumea uită că Sauvage e un club, în care pur şi simplu trebuie să te distrezi, indiferent că bei alcool ca un bou, până dimineaţă, sau pur şi simplu bei 20 de Cola pentru că eşti cu maşina sau pentru că being drunk it's not your type of fun. When together, gays really fuck each other. La figurat vorbind (în cazul ăsta). Am auzit atât de multe despre mine, 95% dintre ele lipsite de orice adevăr, pornite din club, încât prefer să ignor majoritatea oamenilor din club şi să fiu ăla despre care se presupune, fără să existe o certitudine, ăla pe care oamenii îl ştiu din vedere. Mai bine să pari fiţos, decât prieten cu toată lumea.
Oameni şuşotind, priviri aruncate aiurea. Câţiva de la masa din colţ au impresia că dacă ţi-au făcut sex oral o dată la două luni şi aţi stat la o ţigară împreună, ştiu totul despre tine. De parcă dacă au înghiţit, le-ai transmis o mare parte din amintirile tale. Ar fi chiar romantic, dacă n-ar fi dezgustător. Tipul de lângă mine îi spune persoanei cu care a venit că prietenul meu cel mai bun fute tot ce prinde. Nu că ar fi treaba lui, dar e "gossip girl" like. XOXO my ass. Nu e suficient de departe de mine şi nici muzica nu e la un volum atât de ridicat pe cât ar crede el. Aud tot. Mă apucă râsul când văd cum se distrează unii în club. Două pahare mai târziu nu-mi mai pasă de nimic. Mi se pare simpatică atmosfera, intru-n filmul meu şi ignor tot ce se întâmplă în jur. Se face dimineaţă, urăsc că plec iarăşi pe lumină.
Nici nu ştiu de ce îmi pasă sau de ce mi se pare important ca lucrurile să fie altfel în club...
Serios vorbind, s-ar putea face un serial în Sauvage. Ar prinde, garantat. Cu sau fără camere de filmat în jur, serialul se desfăşoară oricum. Simţi asta când îţi dai seama că vrei să uiţi noaptea anterioară din club datorită rahaturilor ce s-au derulat. Eu unul, încerc, pe cât posibil, să ies din serial, sau măcar să am un rol pasager, să apar o dată la 3 episoade, cuminte, cu Duminici lipsite de gust amar.
Actually, suntem cu toţii actori în Sauvage. Unii joacă mai prost, alţii genial. Unii au roluri principale, alţii sunt figuranţi (a nu se citi ca după blocuri). Unii joacă în drame, alţii în comedii. Oricum ar fi, vizionare plăcută !
MW
marți, iulie 28, 2009
Understand yourself, damn it !
0
Încă mai avem rahat, that's for sure. Pe blog-ul ăsta am avut coaiele suficient de mari cât să accept nişte lucruri destul de delicate. Nu în faţa ta, ăla care s-a nimerit sa dea de pagina asta, ci în faţa mea. Mi-am recunoscut frustrările, rahaturile pe care le-am făcut, ce nu mă face să fiu mândru si basically alte chestii legate de poziţia mea faţă de "surorile" din comunitate. Tocmai de aia, mai accept o chestie. Nu mă cunosc în totalitate, oricât mi-ar plăcea mie să cred altceva. Nu-mi cunosc reacţiile în totalitate, nu pot anticipa următoarea mişcare. Nu întotdeauna. That sucks ! Big time ! Unii ar spune că am timp să cunosc fiecare mişcare în parte, ca vorba aia, nu sunt chiar atât de bătrân. Doar că nu se pune problema aşa. Problema se pune aşa : ai voie să nu te cunoşti, să mânci o tonă de rahat, să faci atâtea porcării încât sa rămâi inconştient în prostia ta, atâta vreme cât asta nu afectează pe nimeni altcineva decât pe tine.
Mă uit la post-ul anterior, ăla cu "this time I'll make it right". Mare bullshit mai e si ăsta. Well, I didn't. Să-mi fie cu iertare, dar chiar am încercat. De data asta a fost altfel. Alt gen de persoană şi o mie patrusute cincizeci şi două de persoane care şi-au dat cu părerea despre cum suntem împreună, cum nu suntem când suntem împreună, cât de mult suferă că suntem împreună şi respectiv cât de mult ar face un sex în grup cu noi, împreună. Asta cu băgăreţii e o altă poveste. Mai spun o dată faptul că eu am avut parte de cei mai mişto tipi din oraşul ăsta. Tipi pe care alţii îi aşteaptă o viaţă. Nu că aş fi ştiut ce să fac cu ei. Unii au stat o săptămână, alţii două, ăia mai cu moţ au rezistat o lună. Şi le spun că, pe bune, eu nu sunt deloc uşor de înţeles, nici întreg la minte. Şi ei cred că mint, şi li se trezeşte interesul, parcă doar pentru a demonstra că ei pot să stea şi cu nebunu' naibii, asta doar ca să se trezească peste ceva timp, că de fapt am o mare dreptate şi că aş fi băiat fain dacă m-aş înţelege şi aş şti ce vreau. Poc ! Zboară. Nu pentru că nu ar mai sta, dar nu mai vreau eu să rămână. Şi chiar în timp ce îl alung încerc să-mi dau seama dacă într-adevăr vreau asta. Nu ştiu ce să răspund şi pleacă. Şi-uite aşa am încercat eu sa am relaţii cu 7 tipi, în mai puţin de un an.
Dar nu-mi pare rău. Mi-e ciudă doar că uneori îmi doresc prea mult să fiu cu cineva doar ca să "vând" ce am mai apoi, pe nimicuri lipsite de importanţă. Într-o săptămână nici măcar starea asta nu o sa o mai am. Nu, o sa găsesc sigur câteva explicaţii clare, care să justifice cât se poate de pertinent de ce e şi vina lui, nu numai a mea. Oricum ar fi, privind lucrurile de sus, la rece cumva, nu-ţi imagina că toate-s bune şi frumoase şi m-apucă pe mine deodată nebuniile, îi fac bagajul şi gata, îl dau afară din casă. Nicidecum. E vorba de faptul că la început, aştept anumite reacţii, poate un interes faţă de chestia aia pe care o numim atât de prematur "relaţie", mai mare decât în următoarele luni, pentru că temelia trebuie să fie rezistentă. Un interes faţă de relaţie, nu faţă de mine, să ne înţelegem, că nu e totuna. Pe lângă asta, aştept impresia (dacă nu se poate siguranţa) că e în stare să ţină singur o relaţie în spate atunci când eu "cad" şi sunt sătul de stat împreună şi de plănuit chestii în doi. Probabil am nevoie de cineva mai puţin sănătos decât mine, dacă există aşa ceva. Unul care să ştie că dacă spun "Pleacă", de multe ori asta înseamnă "Rămâi". Unul care să urască faptul că am tendinţa de a plănui, care să-mi dea peste nas când fac pe deşteptul şi care să mă pună la punct atunci când trebuie. Dacă nu văd nimic din asta cât sunt parte din relaţie, consider că am început prost. Şi un început prost nu are cum să ducă la un final satisfăcător. Cu toate astea, parc-am obosit. Ştiu teoria, de ce anume am nevoie eu. În practică, sunt execrabil. Şi e obositor, clar. Trag linia, mai adaug un tip care mă urăşte şi care o sa spună multe chestii neadevărate despre mine multor persoane care nici măcar nu mă cunosc. Dar poate o merit. Fiecare plăteşte, într-un fel sau altul, rahaturile pe care le face. Şi la un moment dat, "Îmi pare rău" nu mai are nicio valoare.
Am aţipit de trei ori scriind. So, gata. Over and out !
MW
Mă uit la post-ul anterior, ăla cu "this time I'll make it right". Mare bullshit mai e si ăsta. Well, I didn't. Să-mi fie cu iertare, dar chiar am încercat. De data asta a fost altfel. Alt gen de persoană şi o mie patrusute cincizeci şi două de persoane care şi-au dat cu părerea despre cum suntem împreună, cum nu suntem când suntem împreună, cât de mult suferă că suntem împreună şi respectiv cât de mult ar face un sex în grup cu noi, împreună. Asta cu băgăreţii e o altă poveste. Mai spun o dată faptul că eu am avut parte de cei mai mişto tipi din oraşul ăsta. Tipi pe care alţii îi aşteaptă o viaţă. Nu că aş fi ştiut ce să fac cu ei. Unii au stat o săptămână, alţii două, ăia mai cu moţ au rezistat o lună. Şi le spun că, pe bune, eu nu sunt deloc uşor de înţeles, nici întreg la minte. Şi ei cred că mint, şi li se trezeşte interesul, parcă doar pentru a demonstra că ei pot să stea şi cu nebunu' naibii, asta doar ca să se trezească peste ceva timp, că de fapt am o mare dreptate şi că aş fi băiat fain dacă m-aş înţelege şi aş şti ce vreau. Poc ! Zboară. Nu pentru că nu ar mai sta, dar nu mai vreau eu să rămână. Şi chiar în timp ce îl alung încerc să-mi dau seama dacă într-adevăr vreau asta. Nu ştiu ce să răspund şi pleacă. Şi-uite aşa am încercat eu sa am relaţii cu 7 tipi, în mai puţin de un an.
Dar nu-mi pare rău. Mi-e ciudă doar că uneori îmi doresc prea mult să fiu cu cineva doar ca să "vând" ce am mai apoi, pe nimicuri lipsite de importanţă. Într-o săptămână nici măcar starea asta nu o sa o mai am. Nu, o sa găsesc sigur câteva explicaţii clare, care să justifice cât se poate de pertinent de ce e şi vina lui, nu numai a mea. Oricum ar fi, privind lucrurile de sus, la rece cumva, nu-ţi imagina că toate-s bune şi frumoase şi m-apucă pe mine deodată nebuniile, îi fac bagajul şi gata, îl dau afară din casă. Nicidecum. E vorba de faptul că la început, aştept anumite reacţii, poate un interes faţă de chestia aia pe care o numim atât de prematur "relaţie", mai mare decât în următoarele luni, pentru că temelia trebuie să fie rezistentă. Un interes faţă de relaţie, nu faţă de mine, să ne înţelegem, că nu e totuna. Pe lângă asta, aştept impresia (dacă nu se poate siguranţa) că e în stare să ţină singur o relaţie în spate atunci când eu "cad" şi sunt sătul de stat împreună şi de plănuit chestii în doi. Probabil am nevoie de cineva mai puţin sănătos decât mine, dacă există aşa ceva. Unul care să ştie că dacă spun "Pleacă", de multe ori asta înseamnă "Rămâi". Unul care să urască faptul că am tendinţa de a plănui, care să-mi dea peste nas când fac pe deşteptul şi care să mă pună la punct atunci când trebuie. Dacă nu văd nimic din asta cât sunt parte din relaţie, consider că am început prost. Şi un început prost nu are cum să ducă la un final satisfăcător. Cu toate astea, parc-am obosit. Ştiu teoria, de ce anume am nevoie eu. În practică, sunt execrabil. Şi e obositor, clar. Trag linia, mai adaug un tip care mă urăşte şi care o sa spună multe chestii neadevărate despre mine multor persoane care nici măcar nu mă cunosc. Dar poate o merit. Fiecare plăteşte, într-un fel sau altul, rahaturile pe care le face. Şi la un moment dat, "Îmi pare rău" nu mai are nicio valoare.
Am aţipit de trei ori scriind. So, gata. Over and out !
MW
joi, mai 21, 2009
Rahat mai avem !
1
Mi-am dat seama că efectiv nu am nicio stare de scris atunci când toate lucrurile merg bine. Mi se pare că blog-ul ăsta a devenit un fel de cimitir sau coş de gunoi al frustrărilor. Ceea ce nu e tocmai rău. Sper totuşi să nu fie aşa. E o modalitate prin care las nişte chestii în urmă. Scriu despre ele, trag linia, închid capitolul, merg mai departe. De fapt nu scriu, vorbesc.
Zilele astea, mai mult ca oricând, nu pentru că mi-ar fi permis timpul, ci pentru că aşa s-a nimerit, am dat iarăşi drumul la auto-analiză. Ce fac bine şi de ce sunt mândru, dar mai ales ce nu am făcut bine, nu fac bine şi de care nu sunt absolut deloc mândru. Dacă mă gândesc mai bine, ştiu de unde a pornit totul. Am apucat, după foarte multă vreme, să vorbesc cu un om pentru care am însemnat ceva acum ceva timp. Foarte drăguţe discuţiile astea. Partea proastă, în cazul de faţă, e că în timp ce vorbeam, mi-am dat seama de cât de mult rău i-am făcut omului ăstuia, fără să merite, fără să îmi dea vreun motiv să-l rănesc. Şi asta a născut o întrebare : "De ce fac eu porcării din astea, în general?" Mi se pare rezonabil ca la sfărşit de zi să pot pune capul liniştit pe pernă şi să am pretenţia de la mine că astăzi n-am fost dobitoc cu nimeni. Sau cel puţin nu am fost dobitoc fără motiv. Şi totuşi, câteodată, mi se pare absolut normal să fiu ăl mai mare dobitoc de pe lumea asta, doar ca un an mai târziu, să opresc un om pentru care am însemnat ceva la un moment dat, din vorbit, şi să-mi cer iertare. Nu ca să însemne ceva, nu ca să reluăm ceva, ci pentru că simt că sunt dator cu un simplu "Îmi pare rău".
O analiză duce la alta, că doar aşa e mintea, face analogii de nebună, fără s-o poţi stăpâni. Şi ajung iar la capitolul ăla din noiembrie anul trecut, la marea chestie şi relaţie de durată, inexistentă şi aparent imposibilă în condiţiile actuale. Răbdare puţină, tot nu ştiu de ce , analiză la absolut tot ce spune şi tot ce face. Auto-cenzură, ziduri, doar ca să nu intre nimeni prea tare, să nu mă cunoască prea mult. Garda sus, ca nu cumva dacă alege să plece să lase vreun gol pe undeva. "Pe aici nu se trece !" Cam asta scrie pe mine. Sunt al dracului de complicat. Cică toţi oamenii complicaţi, sunt interesanţi. Asta-i fix p...a ! N-am eu răbdare cu mine, de interesant ce sunt, uneori, n-am cum să cer nimănui să mă suporte cu toate nebuniile mele. Când mai apare câte unul, fugitiv, pe care îl alung repede - nu ştiu de ce, din nou - mă tot gândesc să-i spun "Nici nu ştii în ce te-ai băgat". Şi mi-e să nu zic prea multe, să nu zic prea puţine. Şi mă enervează când spune prea multe, când trebuie să stabilim chestii, de parcă azi ne cunoaştem şi mâine avem nuntă la Căminul Cultural. Sunt ca la 18 ani, din nou. Parcă învăţ din nou să sărut, cam asta e senzaţia. Şi poate mă gândesc prea mult la chestia asta, poate prea îmi trebuie să ştiu paşii pe care îi fac cu mult timp înainte. Mai rău e că ştiu că toate chestiile faine sunt alea neplănuite. Îmi spunea un prieten că tre' s-aştept să facă click atunci când dau de câte un tip. Na, cred că mi s-a stricat click-uitoarea, că la mine nu face niciodată click. Şi-uite-aşa apuc eu să rănesc oamenii. Unul după altul. Dispar fără explicaţii, de cele mai multe ori, şi-mi dau seama că sunt de tot rahatul când fac asta, abia când un tip care mi se pare mie mai răsărit dispare fără explicaţii. Şi chiar nu e ok.
Colac peste pupăză, ca să se ştie, de azi îmi mai dau o şansă. And soon, I'll make it right. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Şi promit să nu mai avem rahat !
MW
Zilele astea, mai mult ca oricând, nu pentru că mi-ar fi permis timpul, ci pentru că aşa s-a nimerit, am dat iarăşi drumul la auto-analiză. Ce fac bine şi de ce sunt mândru, dar mai ales ce nu am făcut bine, nu fac bine şi de care nu sunt absolut deloc mândru. Dacă mă gândesc mai bine, ştiu de unde a pornit totul. Am apucat, după foarte multă vreme, să vorbesc cu un om pentru care am însemnat ceva acum ceva timp. Foarte drăguţe discuţiile astea. Partea proastă, în cazul de faţă, e că în timp ce vorbeam, mi-am dat seama de cât de mult rău i-am făcut omului ăstuia, fără să merite, fără să îmi dea vreun motiv să-l rănesc. Şi asta a născut o întrebare : "De ce fac eu porcării din astea, în general?" Mi se pare rezonabil ca la sfărşit de zi să pot pune capul liniştit pe pernă şi să am pretenţia de la mine că astăzi n-am fost dobitoc cu nimeni. Sau cel puţin nu am fost dobitoc fără motiv. Şi totuşi, câteodată, mi se pare absolut normal să fiu ăl mai mare dobitoc de pe lumea asta, doar ca un an mai târziu, să opresc un om pentru care am însemnat ceva la un moment dat, din vorbit, şi să-mi cer iertare. Nu ca să însemne ceva, nu ca să reluăm ceva, ci pentru că simt că sunt dator cu un simplu "Îmi pare rău".
O analiză duce la alta, că doar aşa e mintea, face analogii de nebună, fără s-o poţi stăpâni. Şi ajung iar la capitolul ăla din noiembrie anul trecut, la marea chestie şi relaţie de durată, inexistentă şi aparent imposibilă în condiţiile actuale. Răbdare puţină, tot nu ştiu de ce , analiză la absolut tot ce spune şi tot ce face. Auto-cenzură, ziduri, doar ca să nu intre nimeni prea tare, să nu mă cunoască prea mult. Garda sus, ca nu cumva dacă alege să plece să lase vreun gol pe undeva. "Pe aici nu se trece !" Cam asta scrie pe mine. Sunt al dracului de complicat. Cică toţi oamenii complicaţi, sunt interesanţi. Asta-i fix p...a ! N-am eu răbdare cu mine, de interesant ce sunt, uneori, n-am cum să cer nimănui să mă suporte cu toate nebuniile mele. Când mai apare câte unul, fugitiv, pe care îl alung repede - nu ştiu de ce, din nou - mă tot gândesc să-i spun "Nici nu ştii în ce te-ai băgat". Şi mi-e să nu zic prea multe, să nu zic prea puţine. Şi mă enervează când spune prea multe, când trebuie să stabilim chestii, de parcă azi ne cunoaştem şi mâine avem nuntă la Căminul Cultural. Sunt ca la 18 ani, din nou. Parcă învăţ din nou să sărut, cam asta e senzaţia. Şi poate mă gândesc prea mult la chestia asta, poate prea îmi trebuie să ştiu paşii pe care îi fac cu mult timp înainte. Mai rău e că ştiu că toate chestiile faine sunt alea neplănuite. Îmi spunea un prieten că tre' s-aştept să facă click atunci când dau de câte un tip. Na, cred că mi s-a stricat click-uitoarea, că la mine nu face niciodată click. Şi-uite-aşa apuc eu să rănesc oamenii. Unul după altul. Dispar fără explicaţii, de cele mai multe ori, şi-mi dau seama că sunt de tot rahatul când fac asta, abia când un tip care mi se pare mie mai răsărit dispare fără explicaţii. Şi chiar nu e ok.
Colac peste pupăză, ca să se ştie, de azi îmi mai dau o şansă. And soon, I'll make it right. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Şi promit să nu mai avem rahat !
MW
duminică, aprilie 12, 2009
Adevărul şi nu numai adevărul
2
Am ajuns în faza aia (mi se întâmplă din ce în ce mai des) în care m-am săturat să fiu gay. Prea complicat, mă, îţi jur. De data asta, parcă e mai complicat decât de obicei. Nu sunt un frustrat din ăla care nu se înţelege, sau care se miră că se uită după funduri de bărbaţi nu după sâni de femei. Nici nu mi-aş dori să fiu altfel. Doar că la un moment dat s-au inventat triburile şi apoi comunităţile şi mai apoi s-a trezit un "dăştept" să susţină sus şi tare că avem nevoie de o chestie numită societate. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Chestia asta făcătoare de minuni, societatea, avea şi are la bază o altă treabă mişto, civilizaţia. Nimic rău până aici. Buuun. Asta-i prima parte. Se mai adaugă ceva evoluţie, două războaie mondiale, un holocaust şi câteva revoluţii şi hop!, suntem în 2009. N-ai înţeles nimic? Care-i legătura cu începutul paragrafului? Păi simplu, atunci când eşti în societate, ca parte integrantă, accepţi drepturile altor oameni, ale altor părţi integrante. Şi de câte ori vrei să le muţi faţa, nu poţi, pentru că nu te lasă o altă treabă numită lege. Nimic nou. Totul porneşte de la ideea că nimeni nu ar trebui să deranjeze pe nimeni, fiecare cu a mă-sii, dacă mi se permite exprimarea. Afli că eşti gay, urlă vreo douăzeci de huligani şi vreo 12 babe că e păcat şi că e împotriva firii şi că e împotriva evoluţiei (aham, aia care a adus holocaustul, războaiele şi revoluţiile) şi găseşti marea alinare în sânul "comuniţăţii", aia care te reprezintă, aia gay. Cu ce te confrunţi? că doar n-o fi totul roz, ce, viaţa-i uşoară?
Fie afli o tonă de chestii despre tine, majoritatea neadevărate, spuse de mai ştiu eu care tip de un stil cocălăresc fantastic, fie auzi chestii despre alţii, că X nu e bun pentru tine că umblă cu nu ştiu cine sau că stă prea mult prin Parcul Central. Oricare ar fi treaba, toată lumea vorbeşte despre chiloţii altora, indiferent de cât de maro sunt chiloţii proprii. Nouă nu ne trebuie să moară capra vecinului... De ce să moară când putem să vorbim atât de multe despre ea?
Mai e ceva. Presupunem că tu ţi-o tragi cu vecinul de peste drum, vecin care şi-a tras-o cu jumătate de oraş, că aşa a ales el. Află Ion D&G despre ce faci tu, nu că ar fi treaba lui 24 de ore pe zi, dar dacă tot n-are viaţă, ce dracu' să facă şi el? Ionel al nostru, artist din fire, are o imaginaţie foarte bogată şi deşi e cocalar, are darul de a înflori orice poveste, doar ca să pară el mai interesant şi să arate ce poveşti pline de înţeles şi de informaţii ştie el să spună. Şi-atunci din faptul că tu ţi-o tragi cu vecinul de peste drum care a avut ceva mai mulţi parteneri decât tine, Ion transformă povestea asta în : tu te-ai futut cu jumătate de oraş şi cel cu care ţi-o tragi tu şi-a tras-o cu toată Timişoara plus o mare parte din comuna Şag. Şi tu, şi vecinul sunteţi două curve, ce mai... Ieşind puţin din exemplificare, ideea e următoarea, o mare majoritate din gay nu sunt în stare să ducă o poveste mai departe aşa cum e ea, cu detaliile corecte. Dacă mi-am tras-o cu doi tipi deodată, tu sigur afli că mi-am tras-o cu cinci deodată. Bine, în mod normal povestea nu ar trebui să fie dusă mai departe to begin with, dar mi-am propus să nu mă gândesc că aşa ceva e posibil. De asta, sunt atent la ce spun, ce fac şi mai ales cui îi spun şi bineînţeles cui îi fac. :) Pentru că mai departe ajunge întotdeauna adevărul şi, din păcate, nu numai adevărul. Partea proastă e că dacă tu auzi mai ştiu eu ce chestie despre unul sau despre altul, chiar dacă îti dai seama că povestea e uşor exagerată - probabil aşa aş gândi şi eu - te gândeşti că "Bă, ceva adevăr trebuie să fie la mijloc".
Oamenii sunt diferiţi, asta-mi place mie la lumea asta, doar că mai sunt de acord şi cu faptul că există anumite reguli care se aplică pentru toţi atunci când relaţionezi. Nu spun că toată lumea ar trebui să se înţeleagă cu toată lumea, pentru că nu asta e ideea. Dacă îţi trântesc un pumn exact între ochi, nu mă aştept să-mi întorci şi ălalalt obraz, nu. Mă voi aştepta să primesc un pumn înapoi. Mai e chestia aia cu "Cel mai deştept cedează", ca justificare la faptul că ar trebui totuşi să întorci şi obrazul ălalalt, de deştept ce ai fi. Na, ăla mai deştept cedează doar ca să-şi ia avânt, ca să îţi mute obrazul la spate atunci când loveşte înapoi, aşa că stai liniştit din punctul ăsta de vedere. Revenind la ideea de bază, spunea cineva într-un profil, pe romeo, că "În locul ăsta se joacă pe toate cărţile". Şi cam aşa e. Ce-am înţeles eu din asta? Că atunci când eşti gay, nu prea ai reguli de respectat, eşti liber să faci exact ce vrei, vis-a-vis de restul oamenilor. Poate aici e problema. Există gândirea aia că poţi să spui ce vrei, despre cine vrei, pentru că toată lumea o face deja. E ca o trăsătură caracteristică.
Am fost aseară, iar, în club. În fiecare Duminică la amiază, când mă trezesc, cu stomacul în pioneze, zic că nu mai merg, gata, nu mai vreau. Mă ţine chestia asta până Sâmbăta următoare, la prânz, când mi se pare ceva normal să merg seara în Sauvage. Zicea cineva că e ca un drog. Probabil. Nu aici vroiam să ajung. Aşa, aseară în club a fost cel puţin ciudat. Am văzut o mie de tendinţe noi în modă. By the way... Se poartă frizura aia, scurt sus şi coamă pe ceafă? Asta e frizura anului? Nu de alta, dar mi se pare oribilă. No offense ! Pe lângă asta, cum pana mea să-ţi trânteşti un lanţ gros de două degete peste cămaşă, aşa, la vedere? Mă tot gândesc la ce-şi spun oamenii ăştia când se uită în oglindă, înainte de a pleca de acasă. "Ce lănţoc mi-am tras, şi ce coamă de iapă, m-aş fute cu mine"? Nici măcar nu mă duc în club ca să analizez oamenii, dar aşa ceva îţi sare în ochi, crede-mă pe cuvânt. Mai ales atunci când îţi dai seama că persoanele astea mai au şi încrederea aia maximă, ca şi cum nu s-au văzut bărbaţi mai frumoşi şi mai chiparoşi ca ei.
Mi-am spus tot timpul că am o problemă cu faptul că tot timpul mă gândesc că sigur găsesc ceva mai bun atunci când ies cu câte un tip la o cafea, chiar dacă tipul pare super ok. Şi da, am o problemă, pentru că în loc să apară mai mulţi tipi de bun gust (din toate punctele de vedere), apar Ioni D&G. Asta-înseamnă că fix din ... găsesc eu ceva mai bun.
Pe final, concluziile.
Mă mai satur să fiu gay, din când în când, pentru că nu prea ştii în cine să ai încredere. Sunt convins că aş putea să las totul la o parte, să ies din tot tămbălăul ăsta de lume gay. Nu mă obligă nimeni să fac parte din ea. Poate o să fac şi asta când o să mă supăr mai tare. :)
Pe lângă asta, urăsc faptul că se vorbeşte atât de mult despre alţii. Mi se pare lipsă de viaţă proprie, mi se pare trist.
Până una, alta, măcar pot să încerc să fiu altfel decât oamenii care nu-mi plac. Cel mai probabil, reuşesc, nu că asta ar însemna că sunt perfect.
Numa' bine !
MW
Fie afli o tonă de chestii despre tine, majoritatea neadevărate, spuse de mai ştiu eu care tip de un stil cocălăresc fantastic, fie auzi chestii despre alţii, că X nu e bun pentru tine că umblă cu nu ştiu cine sau că stă prea mult prin Parcul Central. Oricare ar fi treaba, toată lumea vorbeşte despre chiloţii altora, indiferent de cât de maro sunt chiloţii proprii. Nouă nu ne trebuie să moară capra vecinului... De ce să moară când putem să vorbim atât de multe despre ea?
Mai e ceva. Presupunem că tu ţi-o tragi cu vecinul de peste drum, vecin care şi-a tras-o cu jumătate de oraş, că aşa a ales el. Află Ion D&G despre ce faci tu, nu că ar fi treaba lui 24 de ore pe zi, dar dacă tot n-are viaţă, ce dracu' să facă şi el? Ionel al nostru, artist din fire, are o imaginaţie foarte bogată şi deşi e cocalar, are darul de a înflori orice poveste, doar ca să pară el mai interesant şi să arate ce poveşti pline de înţeles şi de informaţii ştie el să spună. Şi-atunci din faptul că tu ţi-o tragi cu vecinul de peste drum care a avut ceva mai mulţi parteneri decât tine, Ion transformă povestea asta în : tu te-ai futut cu jumătate de oraş şi cel cu care ţi-o tragi tu şi-a tras-o cu toată Timişoara plus o mare parte din comuna Şag. Şi tu, şi vecinul sunteţi două curve, ce mai... Ieşind puţin din exemplificare, ideea e următoarea, o mare majoritate din gay nu sunt în stare să ducă o poveste mai departe aşa cum e ea, cu detaliile corecte. Dacă mi-am tras-o cu doi tipi deodată, tu sigur afli că mi-am tras-o cu cinci deodată. Bine, în mod normal povestea nu ar trebui să fie dusă mai departe to begin with, dar mi-am propus să nu mă gândesc că aşa ceva e posibil. De asta, sunt atent la ce spun, ce fac şi mai ales cui îi spun şi bineînţeles cui îi fac. :) Pentru că mai departe ajunge întotdeauna adevărul şi, din păcate, nu numai adevărul. Partea proastă e că dacă tu auzi mai ştiu eu ce chestie despre unul sau despre altul, chiar dacă îti dai seama că povestea e uşor exagerată - probabil aşa aş gândi şi eu - te gândeşti că "Bă, ceva adevăr trebuie să fie la mijloc".
Oamenii sunt diferiţi, asta-mi place mie la lumea asta, doar că mai sunt de acord şi cu faptul că există anumite reguli care se aplică pentru toţi atunci când relaţionezi. Nu spun că toată lumea ar trebui să se înţeleagă cu toată lumea, pentru că nu asta e ideea. Dacă îţi trântesc un pumn exact între ochi, nu mă aştept să-mi întorci şi ălalalt obraz, nu. Mă voi aştepta să primesc un pumn înapoi. Mai e chestia aia cu "Cel mai deştept cedează", ca justificare la faptul că ar trebui totuşi să întorci şi obrazul ălalalt, de deştept ce ai fi. Na, ăla mai deştept cedează doar ca să-şi ia avânt, ca să îţi mute obrazul la spate atunci când loveşte înapoi, aşa că stai liniştit din punctul ăsta de vedere. Revenind la ideea de bază, spunea cineva într-un profil, pe romeo, că "În locul ăsta se joacă pe toate cărţile". Şi cam aşa e. Ce-am înţeles eu din asta? Că atunci când eşti gay, nu prea ai reguli de respectat, eşti liber să faci exact ce vrei, vis-a-vis de restul oamenilor. Poate aici e problema. Există gândirea aia că poţi să spui ce vrei, despre cine vrei, pentru că toată lumea o face deja. E ca o trăsătură caracteristică.
Am fost aseară, iar, în club. În fiecare Duminică la amiază, când mă trezesc, cu stomacul în pioneze, zic că nu mai merg, gata, nu mai vreau. Mă ţine chestia asta până Sâmbăta următoare, la prânz, când mi se pare ceva normal să merg seara în Sauvage. Zicea cineva că e ca un drog. Probabil. Nu aici vroiam să ajung. Aşa, aseară în club a fost cel puţin ciudat. Am văzut o mie de tendinţe noi în modă. By the way... Se poartă frizura aia, scurt sus şi coamă pe ceafă? Asta e frizura anului? Nu de alta, dar mi se pare oribilă. No offense ! Pe lângă asta, cum pana mea să-ţi trânteşti un lanţ gros de două degete peste cămaşă, aşa, la vedere? Mă tot gândesc la ce-şi spun oamenii ăştia când se uită în oglindă, înainte de a pleca de acasă. "Ce lănţoc mi-am tras, şi ce coamă de iapă, m-aş fute cu mine"? Nici măcar nu mă duc în club ca să analizez oamenii, dar aşa ceva îţi sare în ochi, crede-mă pe cuvânt. Mai ales atunci când îţi dai seama că persoanele astea mai au şi încrederea aia maximă, ca şi cum nu s-au văzut bărbaţi mai frumoşi şi mai chiparoşi ca ei.
Mi-am spus tot timpul că am o problemă cu faptul că tot timpul mă gândesc că sigur găsesc ceva mai bun atunci când ies cu câte un tip la o cafea, chiar dacă tipul pare super ok. Şi da, am o problemă, pentru că în loc să apară mai mulţi tipi de bun gust (din toate punctele de vedere), apar Ioni D&G. Asta-înseamnă că fix din ... găsesc eu ceva mai bun.
Pe final, concluziile.
Mă mai satur să fiu gay, din când în când, pentru că nu prea ştii în cine să ai încredere. Sunt convins că aş putea să las totul la o parte, să ies din tot tămbălăul ăsta de lume gay. Nu mă obligă nimeni să fac parte din ea. Poate o să fac şi asta când o să mă supăr mai tare. :)
Pe lângă asta, urăsc faptul că se vorbeşte atât de mult despre alţii. Mi se pare lipsă de viaţă proprie, mi se pare trist.
Până una, alta, măcar pot să încerc să fiu altfel decât oamenii care nu-mi plac. Cel mai probabil, reuşesc, nu că asta ar însemna că sunt perfect.
Numa' bine !
MW
joi, martie 26, 2009
Pursuit of loneliness
2
Zilele trecute, dupa cum e obiceiul, am avut parte de telefoane şi mesaje pline de urări de bine. Să fiu fericit, sănătos, whatever. Ştii tu, urări pe care le primim şi le dăm mai departe în funcţie de ziua în care ne aflăm (azi sunt ale mele, mâine ţi le dau, în acelaşi pachet, ţie - aşa se face :) ). Nimic special. Partea proastă, dacă vrei, a lucrurilor a fost că toate, absolut TOATE mesajele şi toate persoanele, îmi doreau, la începutul sau la sfârşitul lanţului de urări, una şi aceeaşi chestie : Să fiu iubit !
În cazuri din astea, există două situaţii : a) discuţii cu persoane cu care vorbeşti de maxim două ori pe an (şi nu ai nicio problemă cu asta) şi b) rude şi apropiaţi.
La categoria a) treaba stă în felul următor : "Mai eşti cu....?", "A, nu mai esti? Păi de ce? Cum aşa?" "Eşti singur? Lasă că o să fie bine" şi pac "Să fii iubit !". Over and over again.
La categoria cealaltă, lucrurile stau la fel. Măcar cei din categoria asta te scutesc de întrebările prin care să se lămurească ei cum ai ajuns tu singur şi (în viziunea lor) nefericit.Nu de alta, dar ştiu deja povestea, ştiu şi pe cine urăşti şi cine a fost vinovatul. Până şi mama mi-a dorit să fiu iubit, chiar dacă nu-şi doreşte asta cu adevărat (nu renunţă la speranţa că poate îmi găsesc şi eu o "dânsă" pentru care să muncesc şi pe care să o suport când e la ciclu - scârbos, ştiu; acceptă, dar nu înţelege - asta e altă poveste). Buun...Aşa, nu mă înţelege greşit, apreciez faptul că oamenii îmi doresc binele, dar toată nebunia asta e ca şi cum eşti răcit de abia te ridici din pat şi tuşeşti în asemenea hal încât efectiv îţi scuipi plamânii plini de tutun şi de viruşi, moment în care se trezeşte mai ştiu eu care să te întrebe "Eşti răcit?" (R: "Nu, aşa fac eu când mă plictisesc"). Sau alt exemplu. Ai părul lung până pe umeri (sper totuşi să nu îl ai chiar atât de lung :) ) şi te tunzi într-o zi, că aşa ai tu chef, periuţă. Scurt, dom'le. În momentul ăsta vine alt proaspăt trezit şi cu un MAREEE simţ de observaţie şi te întreabă "Te-ai tuns?". De ce întreabă lumea chestiile astea pe care oricum le observă şi cu şi fără ochelari că doar sunt evidente?
Ca să înţelegi care-i baiu', în spatele faptului că am apreciat ideea în sine, faptul că oamenii au fost drăguţi şi îmi doresc una şi alta, am văzut de fiecare dată acel "Să fii iubit !" ca pe un reminder al faptul că nu sunt cu cineva de ceva vreme încoace. Nu a mai stat nimeni să asculte că sunt bine exact aşa cum sunt, fără nimeni, oricât de mult îmi doresc să fiu cu cineva câteodată. Nu, dom'le, dacă eşti singur, sigur eşti maniaco-depresiv şi disperat de singurătate. Dacă eşti singur, trebuie să te urmărească singurătatea aia oriunde ai merge, să fie centrul universului tău. Unde mai pui că sigur nu ţi-ai mai tras-o de nu ştiu când, de parcă nu poţi să ţi-o tragi cu cineva decât dacă ai o relaţie cu el.
Apoi, în ritmul ăla obositor, încep să mă gândesc că ok, poate mi-ar sta bine câteodată lângă cineva. Să revin la obiceiurile alea anterioare, familiale (că familiare nu mai sunt demult), de gătit în doi, de cunoscut părinţi, bunici şi căţeluşi care fac pipi pe tine de bucurie (căţeluşii, nu bunicii). Şi-mi spun că "Bă, prea eşti bou şi lipsit de răbdare şi prea vrei totul sau nimic. Prea cauţi perfecţiunea şi renunţi uşor, când ai şi tu o căruţă de defecte." Şi brusc, sunt plin de miere şi zahăr şi lapte şi parcă m-aş uita puţin la "Dansez pentru tine" sau la "Poveştiri adevărate" că doar sunt aşa emotiv, viaţa e plină de emoţie şi de altruism. Şi parcă mi-e dor de toţi ăia care mi s-au părut mie doar pe jumate nepotriviţi. Şi parcă l-aş suna pe nu ştiu care să văd ce face, poate îl invit la o cafea şi-o să ne iubim pentru totdeauna. Totul e un vis, sigur mă aşteaptă cineva, să vin pe un cal alb. Şi parcă aş scrie varianta gay pentru "Romeo şi Julieta", dar aş schimba finalul, doar ca să rămână împreună până la adânci bătrâneţi. Şi parcă aş lăsa şi comment pe youtube la un clip cu Naomi, în care să scriu "Eşti cea mai tare! Mă faci mândru că sunt gay". Sunt un om mai bun, sunt într-o transă.
Stând aşa, într-o boemie totală, pe scările către împlinirea totală, încep să vizualizez tot ce n-a mers la relaţiile mele. Cu ce am greşit, cu ce au greşit ei. Şi nu ştiu dacă e de la faptul că m-am încruntat sau de la faptul că era pauză la "Poveştiri" sau de la faptul că mi-am amintit că o relaţie nu e numai lapte şi miere, ci şi nervi întinşi şi nopţi de certuri şi dimineţi cu amândoi în aceeaşi cameră şi lipsite de cuvinte şi înşelat şi saturaţie şi rutină, dar brusc am ieşit din stare aia de sentimentalism şi emoţie exagerată. E prea mult şi încă nu am întâlnit persoana aia care să merite un compromis (am mai spus asta, dacă ai fost atent la post-urile anterioare). A fost ca şi cum mi-am dat seama că am gura plină de rahat şi nu ştiam cum am ajuns în faza aia.
Ok, acum dă-i şi anuleză tot ce ai gândit adineauri.
Fiecare merită ce are şi sunt convins că dacă la un moment dat am luat o decizie, faptul că mai apoi s-a dovedit a fi una nepotrivită nu anuleză faptul că la momentul adoptării deciziei respective am crezut că e una foarte, foarte potrivită. (Asta ca să-l rezolvăm pe ăla pe care parcă l-aş fi sunat să văd ce mai face, că era partea cea mai importantă. Nu, nenică, te-ai dus la dracu', acolo să rămâi, că sigur am ştiut eu atunci de ce te-am trimis să vezi ce mai face). Asta una...
A doua :
Naomi, nu, nu mă faci mândru să fiu gay, iartă-mă că-ţi povestesc asta, dar sunt sincer. Prea faci circ pe faptul că eşti travestit/transsexual (nu ştiu exact). Prea mă deranjează că sunt asociat cu tine atunci când spun că-s gay. Oricum ar fi, îţi respect drepturile, dar nu, nu sunt alături de tine în nimic.
A treia :
Închid televizorul, las dansurile şi poveştirile să se ducă pe apa Sâmbetei şi deschid o minunăţie de episod de QAF. Frumos Brian ăsta şi perfect din punct de vedere al sarcasmului.
Ultima :
Omor caii albi, Romeo şi Juliete masculine şi mă gândesc că a ştiut el Shakespeare de ce i-a omorât pe amândoi în opera iniţială.
Gata, sunt ca nou. Înapoi la obiceiurile vechi. Îmi dau seama că iar m-am certat cu mine şi că ar trebui să mă gândesc la un tratament, de orice natură. Bunică-mea ar zice să beau ceaiuri, dar alea nu mă fac să nu mai cred uneori că m-am săturat să fiu gay. Că parcă de acolo pleacă toate. De la faptul că dai de bulangii, în loc de gay (mare om ăla care-a zis-o p-asta, că n-am zis-o eu :)) Pe lângă asta, cum să renunţ eu la a fi gay când e aşa de bine? Mă linişteşte faptul că aflu că pe romeo sunt aceeiaşi tipi cu 3 coaie (două sub puţă + mândria) şi faptul că în Sauvage lumea e exact aşa cum am lăsat-o acum o lună : oameni singuri, care ascund că nu le place singurătatea, oameni lipsiţi de curaj, dar care-şi plâng de milă şi-atât. Oameni care merită ce au. Până la urmă nu am pierdut nimic prin faptul că am ieşit din transă.
Aşa că, bine, mă, SĂ FIU IUBIT X 200, mulţumesc frumos! Promit să mă ţin de promisiune şi la un moment dat să fiu. Schimbă tu lumea, bulangiii, sau macăr lasă-mi numărul unui psiholog bun (ca să mă schimb eu) şi de acolo mai am o şansă. :))
Cheers !
MW
În cazuri din astea, există două situaţii : a) discuţii cu persoane cu care vorbeşti de maxim două ori pe an (şi nu ai nicio problemă cu asta) şi b) rude şi apropiaţi.
La categoria a) treaba stă în felul următor : "Mai eşti cu....?", "A, nu mai esti? Păi de ce? Cum aşa?" "Eşti singur? Lasă că o să fie bine" şi pac "Să fii iubit !". Over and over again.
La categoria cealaltă, lucrurile stau la fel. Măcar cei din categoria asta te scutesc de întrebările prin care să se lămurească ei cum ai ajuns tu singur şi (în viziunea lor) nefericit.Nu de alta, dar ştiu deja povestea, ştiu şi pe cine urăşti şi cine a fost vinovatul. Până şi mama mi-a dorit să fiu iubit, chiar dacă nu-şi doreşte asta cu adevărat (nu renunţă la speranţa că poate îmi găsesc şi eu o "dânsă" pentru care să muncesc şi pe care să o suport când e la ciclu - scârbos, ştiu; acceptă, dar nu înţelege - asta e altă poveste). Buun...Aşa, nu mă înţelege greşit, apreciez faptul că oamenii îmi doresc binele, dar toată nebunia asta e ca şi cum eşti răcit de abia te ridici din pat şi tuşeşti în asemenea hal încât efectiv îţi scuipi plamânii plini de tutun şi de viruşi, moment în care se trezeşte mai ştiu eu care să te întrebe "Eşti răcit?" (R: "Nu, aşa fac eu când mă plictisesc"). Sau alt exemplu. Ai părul lung până pe umeri (sper totuşi să nu îl ai chiar atât de lung :) ) şi te tunzi într-o zi, că aşa ai tu chef, periuţă. Scurt, dom'le. În momentul ăsta vine alt proaspăt trezit şi cu un MAREEE simţ de observaţie şi te întreabă "Te-ai tuns?". De ce întreabă lumea chestiile astea pe care oricum le observă şi cu şi fără ochelari că doar sunt evidente?
Ca să înţelegi care-i baiu', în spatele faptului că am apreciat ideea în sine, faptul că oamenii au fost drăguţi şi îmi doresc una şi alta, am văzut de fiecare dată acel "Să fii iubit !" ca pe un reminder al faptul că nu sunt cu cineva de ceva vreme încoace. Nu a mai stat nimeni să asculte că sunt bine exact aşa cum sunt, fără nimeni, oricât de mult îmi doresc să fiu cu cineva câteodată. Nu, dom'le, dacă eşti singur, sigur eşti maniaco-depresiv şi disperat de singurătate. Dacă eşti singur, trebuie să te urmărească singurătatea aia oriunde ai merge, să fie centrul universului tău. Unde mai pui că sigur nu ţi-ai mai tras-o de nu ştiu când, de parcă nu poţi să ţi-o tragi cu cineva decât dacă ai o relaţie cu el.
Apoi, în ritmul ăla obositor, încep să mă gândesc că ok, poate mi-ar sta bine câteodată lângă cineva. Să revin la obiceiurile alea anterioare, familiale (că familiare nu mai sunt demult), de gătit în doi, de cunoscut părinţi, bunici şi căţeluşi care fac pipi pe tine de bucurie (căţeluşii, nu bunicii). Şi-mi spun că "Bă, prea eşti bou şi lipsit de răbdare şi prea vrei totul sau nimic. Prea cauţi perfecţiunea şi renunţi uşor, când ai şi tu o căruţă de defecte." Şi brusc, sunt plin de miere şi zahăr şi lapte şi parcă m-aş uita puţin la "Dansez pentru tine" sau la "Poveştiri adevărate" că doar sunt aşa emotiv, viaţa e plină de emoţie şi de altruism. Şi parcă mi-e dor de toţi ăia care mi s-au părut mie doar pe jumate nepotriviţi. Şi parcă l-aş suna pe nu ştiu care să văd ce face, poate îl invit la o cafea şi-o să ne iubim pentru totdeauna. Totul e un vis, sigur mă aşteaptă cineva, să vin pe un cal alb. Şi parcă aş scrie varianta gay pentru "Romeo şi Julieta", dar aş schimba finalul, doar ca să rămână împreună până la adânci bătrâneţi. Şi parcă aş lăsa şi comment pe youtube la un clip cu Naomi, în care să scriu "Eşti cea mai tare! Mă faci mândru că sunt gay". Sunt un om mai bun, sunt într-o transă.
Stând aşa, într-o boemie totală, pe scările către împlinirea totală, încep să vizualizez tot ce n-a mers la relaţiile mele. Cu ce am greşit, cu ce au greşit ei. Şi nu ştiu dacă e de la faptul că m-am încruntat sau de la faptul că era pauză la "Poveştiri" sau de la faptul că mi-am amintit că o relaţie nu e numai lapte şi miere, ci şi nervi întinşi şi nopţi de certuri şi dimineţi cu amândoi în aceeaşi cameră şi lipsite de cuvinte şi înşelat şi saturaţie şi rutină, dar brusc am ieşit din stare aia de sentimentalism şi emoţie exagerată. E prea mult şi încă nu am întâlnit persoana aia care să merite un compromis (am mai spus asta, dacă ai fost atent la post-urile anterioare). A fost ca şi cum mi-am dat seama că am gura plină de rahat şi nu ştiam cum am ajuns în faza aia.
Ok, acum dă-i şi anuleză tot ce ai gândit adineauri.
Fiecare merită ce are şi sunt convins că dacă la un moment dat am luat o decizie, faptul că mai apoi s-a dovedit a fi una nepotrivită nu anuleză faptul că la momentul adoptării deciziei respective am crezut că e una foarte, foarte potrivită. (Asta ca să-l rezolvăm pe ăla pe care parcă l-aş fi sunat să văd ce mai face, că era partea cea mai importantă. Nu, nenică, te-ai dus la dracu', acolo să rămâi, că sigur am ştiut eu atunci de ce te-am trimis să vezi ce mai face). Asta una...
A doua :
Naomi, nu, nu mă faci mândru să fiu gay, iartă-mă că-ţi povestesc asta, dar sunt sincer. Prea faci circ pe faptul că eşti travestit/transsexual (nu ştiu exact). Prea mă deranjează că sunt asociat cu tine atunci când spun că-s gay. Oricum ar fi, îţi respect drepturile, dar nu, nu sunt alături de tine în nimic.
A treia :
Închid televizorul, las dansurile şi poveştirile să se ducă pe apa Sâmbetei şi deschid o minunăţie de episod de QAF. Frumos Brian ăsta şi perfect din punct de vedere al sarcasmului.
Ultima :
Omor caii albi, Romeo şi Juliete masculine şi mă gândesc că a ştiut el Shakespeare de ce i-a omorât pe amândoi în opera iniţială.
Gata, sunt ca nou. Înapoi la obiceiurile vechi. Îmi dau seama că iar m-am certat cu mine şi că ar trebui să mă gândesc la un tratament, de orice natură. Bunică-mea ar zice să beau ceaiuri, dar alea nu mă fac să nu mai cred uneori că m-am săturat să fiu gay. Că parcă de acolo pleacă toate. De la faptul că dai de bulangii, în loc de gay (mare om ăla care-a zis-o p-asta, că n-am zis-o eu :)) Pe lângă asta, cum să renunţ eu la a fi gay când e aşa de bine? Mă linişteşte faptul că aflu că pe romeo sunt aceeiaşi tipi cu 3 coaie (două sub puţă + mândria) şi faptul că în Sauvage lumea e exact aşa cum am lăsat-o acum o lună : oameni singuri, care ascund că nu le place singurătatea, oameni lipsiţi de curaj, dar care-şi plâng de milă şi-atât. Oameni care merită ce au. Până la urmă nu am pierdut nimic prin faptul că am ieşit din transă.
Aşa că, bine, mă, SĂ FIU IUBIT X 200, mulţumesc frumos! Promit să mă ţin de promisiune şi la un moment dat să fiu. Schimbă tu lumea, bulangiii, sau macăr lasă-mi numărul unui psiholog bun (ca să mă schimb eu) şi de acolo mai am o şansă. :))
Cheers !
MW
Porunci
1
Hello, infidels ! :)
Nu am mai scris de o lună şi ceva. De data asta chiar nu am avut timp şi n-am avut nici parte de o conexiune rezonabilă la net. Anyway, I'm back. Înapoi în Timişoara, de care mi-a fost foarte, foarte dor, înapoi la viaţa mea, cu obiceiurile mele şi înapoi la patul meu. E clar, dacă mai avea cineva îndoieli : nicăieri nu-i mai bine ca acasă.
A fost o lună agitată, o lună rece, în care mi-am pierdut răbdarea de mii de ori. Concluzia? Simplă : Oamenii nu se schimbă, printre altele. Nici eu, nici ei. Ce facem cu chestia asta? Păi cum ce facem?! Alegem oamenii ca pe fasole. Pe ăia care nu merită îi aruncăm, pe ăia care merită îi ţinem aproape.
Ce-am mai învăţat despre mine şi despre alţii (sub formă de porunci; nu-s din alea cu copyright, aşa că poţi să le aplici şi tu, liniştit) :
1. Să nu ai aşteptări. De niciun fel.
2. Negru poate să fie gri pentru restul lumii. Întotdeauna.
3. Dacă ţi se pare că nu e ok din prima, ai dreptate. Nu va fi ok nici mai târziu.
4. Când spui "nu", să fie "nu" până la capăt.
5. Nu poţi face din rahat, praştie. Niciodată.
6. Decât să-i întorci şi obrazul celălalt, mai bine-i scoţi un ochi sau, după preferinţă, un dinte.
7. Preacurveşte. Chiar dacă nu o faci, oricum toată lumea crede că o faci de fapt.
8. Pofteşte la aproapele tău, doar aşa poţi să preacurveşti.
9. Dacă-l iei cu tine în deşert şi e dobitoc, lasă-l să putrezească acolo.
Cheers !
Ne "auzim" în curând.
MW
Nu am mai scris de o lună şi ceva. De data asta chiar nu am avut timp şi n-am avut nici parte de o conexiune rezonabilă la net. Anyway, I'm back. Înapoi în Timişoara, de care mi-a fost foarte, foarte dor, înapoi la viaţa mea, cu obiceiurile mele şi înapoi la patul meu. E clar, dacă mai avea cineva îndoieli : nicăieri nu-i mai bine ca acasă.
A fost o lună agitată, o lună rece, în care mi-am pierdut răbdarea de mii de ori. Concluzia? Simplă : Oamenii nu se schimbă, printre altele. Nici eu, nici ei. Ce facem cu chestia asta? Păi cum ce facem?! Alegem oamenii ca pe fasole. Pe ăia care nu merită îi aruncăm, pe ăia care merită îi ţinem aproape.
Ce-am mai învăţat despre mine şi despre alţii (sub formă de porunci; nu-s din alea cu copyright, aşa că poţi să le aplici şi tu, liniştit) :
1. Să nu ai aşteptări. De niciun fel.
2. Negru poate să fie gri pentru restul lumii. Întotdeauna.
3. Dacă ţi se pare că nu e ok din prima, ai dreptate. Nu va fi ok nici mai târziu.
4. Când spui "nu", să fie "nu" până la capăt.
5. Nu poţi face din rahat, praştie. Niciodată.
6. Decât să-i întorci şi obrazul celălalt, mai bine-i scoţi un ochi sau, după preferinţă, un dinte.
7. Preacurveşte. Chiar dacă nu o faci, oricum toată lumea crede că o faci de fapt.
8. Pofteşte la aproapele tău, doar aşa poţi să preacurveşti.
9. Dacă-l iei cu tine în deşert şi e dobitoc, lasă-l să putrezească acolo.
Cheers !
Ne "auzim" în curând.
MW
miercuri, februarie 18, 2009
Curăţenie generală
3
Mă gândeam zilele astea că ar cam trebui să-mi fac puţină curăţenie în viaţă. Am început bine. Am renunţat la nişte oameni (doi, mai exact) care-şi făceau anumite speranţe în ceea ce mă priveşte. Probabil am rănit oamenii ăştia, dar nu mi-a prea păsat, ce-i drept. Nu sunt cel mai rău om de pe lume, cu siguranţă nici cel mai bun. Din nou, e vorba de echilibru, iar eu unul nu mai sufăr, asta e clar. Nici nu ştiu când am ridicat atâtea ziduri în jurul meu. Am ridicat ziduri şi am schimbat temperatura la -50 de grade. Rece, al dracului de rece. Dar mi-e bine, sunt în siguranţă. Dacă înainte şimţeam şi apoi gândeam, acum gândesc şi după aia simt...sau nu mai simt deloc, depinde. Dacă mi-am dorit dintotdeauna să nu fac oamenii să sufere, acum nu-mi mai pasă. Nu fac un ţel din a răni oamenii, dar, până la urmă, fiecare are voie să se protejeze singur, să se apere, să ridice ziduri, iar cine nu o face, suferă. Cine n-are ziduri, să-şi cumpere, sau să-şi asume rănile. Ok, dacă mă vei lua cu bullshit-uri din alea gen "Cine nu suferă, nu simte că trăieşte...", I'm gonna slap you. Pe bune, acuma. Ce-i cu chestia asta? Nu mai ştiu cine mi-a spus-o, dar m-au luat dracii, instant, când am auzit-o. Cum vine asta? Adică ăia naivi cu uşoare tendinţe spre sado-masochism psihic sunt de fapt ăia care trăiesc cu adevărat? Adică sinucigaşii ştiu cum să trăiască de-adevăratelea?
So, curăţenie... Am nevoie de prietenii mei (pe care şi-aşa nu simt că ştiu să-i valorez în totalitate), de familie, de puţină sănătate, puţin curaj, puţină răutate, câteva principii (legate de integritate şi demnitate) şi...cam atât. Restul pot arunca la gunoi, în saci mari, negri, de plastic. Ştii cum e : viaţa ar fi chiar simplă, dacă nu am complica-o noi atât. Aşa că, nu avem nevoie de multe ca să putem trăi. Nu mai am nevoie de profil pe Romeo, de grija zilei de mâine, de ce o să fac la anul pe vremea asta, de remuşcări, de "Cum ar fi fost dacă?".
Aşa că, sunt în curăţenie generală. Mi-ar plăcea să pot spune că e "de primăvară", dar când mă gândesc că de două zile ninge în continuu, mai bine tac dracului.
So, curăţenie... Am nevoie de prietenii mei (pe care şi-aşa nu simt că ştiu să-i valorez în totalitate), de familie, de puţină sănătate, puţin curaj, puţină răutate, câteva principii (legate de integritate şi demnitate) şi...cam atât. Restul pot arunca la gunoi, în saci mari, negri, de plastic. Ştii cum e : viaţa ar fi chiar simplă, dacă nu am complica-o noi atât. Aşa că, nu avem nevoie de multe ca să putem trăi. Nu mai am nevoie de profil pe Romeo, de grija zilei de mâine, de ce o să fac la anul pe vremea asta, de remuşcări, de "Cum ar fi fost dacă?".
Aşa că, sunt în curăţenie generală. Mi-ar plăcea să pot spune că e "de primăvară", dar când mă gândesc că de două zile ninge în continuu, mai bine tac dracului.
sâmbătă, februarie 14, 2009
Liberté, égalité, fraternité
1
Îmi amintesc că atunci când mi-am dat seama că nu sunt singurul gay de pe lumea asta am fost extrem de fericit. E al dracului de bine să ştii că nu eşti singur, indiferent de situaţie sau de context. Pe vremea aia toată lumea se "agăţa" pe mIRC, iar Net4U2 era un fel de club de net pentru gay, în sensul că 80% din oamenii care erau pe acolo erau gay. Când am intrat eu în toată treaba asta aveam 17 ani, băiat bine-crescut, politicos, al dracului de speriat, dar cu o voinţă puternică. Într-un final am descoperit şi #gayromania, dintr-o pură coincidenţă şi m-am pus pe vorbit (că de agăţat nu prea am ştiut niciodată să agăţ, fie spun prea multe, fie prea puţine). Îmi amintesc că a fost o mare uşurare faptul că nu eram singurul şi că, wow, până la urmă eram o comunitate. SIGUR toată lumea se va înţelege cu toată lumea, e ca o familie mai mare. Mă enerva tot timpul faptul că mi se spunea că sunt prea mic pentru că mi se părea absurd. Şi ce dacă am 18 ani (ştiam că nu e bine să zici că eşti minor, de aia nu spuneam că am de fapt 17 ani)? Nu prea pot controla sau schimba asta, nu? Câţiva ani mai târziu, adică acum, am înţeles ideea... Când ai 17 sau 18 ani, eşti copil, te îndrăgosteşti uşor, vorbeşti prostii (încă mai fac asta, se pare), ai tendinţa să sufoci. Toţi am fost aşa, probabil. Mai rău e faptul că toţi uităm asta, inclusiv eu, şi punem din start ştampila de "copil" oricărui tip de 17-18 ani. Eu unul chiar nu mă văd acum împreună cu un tip care să fie sub 22- 23 de ani. Nu e vorba de faptul că îl desconsider sau că mi se pare mai puţin deştept sau mai puţin OM, dar cred că nu am fi pe aceeaşi lungime de undă.
Trecând peste asta, vremurile alea au fost frumoase. Întâlneam oameni noi, care erau oarecum diferiţi de cum mă aşteptam eu să fie. De ce? Pentru că trăiau mai mult viaţa altora decât propria lor viaţă. Altfel spus, toată lumea vorbea de toată lumea. Şi nu vorbeau "de bine". Eu am pornit din start de la ideea că nu mi-o trag cu oricine, oricând, oricum. Pe-atunci căutam relaţie. În câteva luni am apucat să mă îndrăgostesc, să adun câteva perechi de papuci de la câţiva tipi şi am apucat să îmi fac o idee despre ce se întâmplă în jurul meu, de fapt. Intrasem într-o chestie fără să-mi iau măsuri de siguranţă. Nu intrasem într-o comunitate, pentru că, ce se întâmpla nu era demn de a purta numele ăsta. Şi nu condamnam faptul că o mare majoritate din tipi căuta sex. La fel ca şi azi, aveam libertatea de a alege şi dreptul de a căuta exact ce credeam că vrem pentru binele propriu.Eram şi suntem, egali. Nu asta era problema. Doar că nu exista unitate, nimic în comun, decât o orientare sexuală şi un club în care ne adunam câţiva, la sfârşit de săptămână. Orice urmă de comunitate era înlăturată chiar de oamenii care trebuiau să formeze comunitatea respectivă, să o facă puternică. Ăsta a fost momentul în care din toţi cei pe care îi cunoscusem, am ales să rămân cu doi oameni alături, cei pe care îi credeam eu mai aproape de modul meu de a fi. A avea doi prieteni gay, nu mai mulţi, era suficient. Am încetat să cred că e important să am o relaţie bună cu oricine, doar pentru că e firesc să fie aşa. Am "ieşit" din lumea gay a momentului respectiv, dezamăgit, supărat, dar cu lecţia învăţată. Lecţia pe care o ştiam "ca pe apă" avea titlul "Nu există comunitate gay".
Dacă e să mă întrebi astăzi, încă mai ştiu lecţia aia, tot "ca pe apă". Între timp am alţi prieteni, probabil că sunt parte din lumea gay pentru că oamenii mă ştiu dintr-un "Ceau-ceau" şi dintr-o stângere de mână, alţii mă cunosc şi dintr-un "Ce mai faci?", dar faptul că ne cunoaştem nu înseamnă ca formăm o comunitate. Sunt convins de asta. Îmi amintesc că cineva m-a rugat acum ceva vreme să scriu un articol despre gay, despre ce înseamnă "comunitatea" gay pentru mine. Nu mi s-a cerut să fiu obiectiv, din contră, cred că era aşteptată aciditatea mea printre rânduri. Am scris articolul şi cred că am am fost peste limitele normale ale acidităţii pentru că articolul respectiv nu a mai fost niciodată publicat. Probabil lovea prea tare în nişte oameni care, pe vremea aia, îşi căutau drepturile altfel decât prin GayFest-uri.
Trăim într-o Românie în care putem să spunem că nu e cel mai rău lucru să fii gay. O Românie în care încă mai suntem "poponari" şi "bulangii", în care încă am mai fi omorâţi cu pietre de către unii, dacă legea ar permite asta. În acelaşi timp, trăim într-o Românie care nu prea ne are treaba, care ne lasă să ne vedem de viaţa noastră (când spun "Românie", mă refer la oameni). Părerile sunt împărţite. Unii acceptă, alţii nu. E treaba lor şi dreptul lor. Totuşi, eu am fost tot timpul de părere că nu heterosexualii sunt problema noastră. NOI suntem problema noastră. NOI ne facem rău, NOI ne facem publicitate negativă, NOI trăim conduşi de individualism, de faptul că vrem să fim acceptaţi ca fiind o comunitate când noi nu credem în faptul că suntem, într-adevăr, o comunitate. NOI, gay-ii. Adevărul că nu îi prea pasă nimănui de chestia asta, comunitatea. Am apreciat tot timpul oamenii care s-au ridicat din mulţime şi au făcut ceva pentru ca gay-ii să fie văzuţi altfel decât prin Naomi, GayFest-uri sau Tarky. Am apreciat expoziţiile de artă gay ale unui om care a fost bătut înainte pentru că e gay. Am apreciat un blog care a tras un semnal de alarmă şi oamenii care nu fac show din faptul că au o orientare sexuală diferită de majoritate. Acolo mai sunt urmele alea de comunitate.
Aşa că avem libertate, pe cât posibil, într-o societate în care încă se mai văd urme de comunism, cel puţin în mentalitate. Suntem cu toţii egali, n-are nimeni mai mult de două coaie, chiar dacă unii cred asta. Unde e fraternitatea atunci? Doar e "Liberté, égalité, fraternité"?
Ca să mă justific... Post-ul ăsta se datorează faptului că aseară clubul Sauvage a fost închis. Au fost câteva reclamaţii cu privire la gălăgie. M-a bucurat că cineva a vrut aseară să lupte împotriva faptului că poliţia ar fi închis clubul în mod abuziv şi a făcut apel la ideea de unitate între gay, chiar dacă nu eram convins de faptul că într-adevăr se putea face ceva. Cert e că toată chestia asta m-a făcut să îmi amintesc că nu vom fi niciodată uniţi. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că dacă m-ai întreba ce s-a schimbat de când aveam 17 ani până acum, aş răspunde sincer : "Nimic". Să bem şi pentru asta diseară, pentru că azi clubul e deschis, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat ieri, nu?
(Ca să înţelegi că nu fac din tânţar armăsar, chestia asta cu clubul închis nu e such a big deal,e doar un exemplu recent, dar dacă se întâmpla ceva mai grav de atât, reacţia era aceeaşi, aia de linişte generală, aia de struţ speriat, aia de "las-o, bă, că merge ashia").
A, şi nu, nu sunt mai ştiu eu ce tip de vizionar !
Destul. Over and out.
Trecând peste asta, vremurile alea au fost frumoase. Întâlneam oameni noi, care erau oarecum diferiţi de cum mă aşteptam eu să fie. De ce? Pentru că trăiau mai mult viaţa altora decât propria lor viaţă. Altfel spus, toată lumea vorbea de toată lumea. Şi nu vorbeau "de bine". Eu am pornit din start de la ideea că nu mi-o trag cu oricine, oricând, oricum. Pe-atunci căutam relaţie. În câteva luni am apucat să mă îndrăgostesc, să adun câteva perechi de papuci de la câţiva tipi şi am apucat să îmi fac o idee despre ce se întâmplă în jurul meu, de fapt. Intrasem într-o chestie fără să-mi iau măsuri de siguranţă. Nu intrasem într-o comunitate, pentru că, ce se întâmpla nu era demn de a purta numele ăsta. Şi nu condamnam faptul că o mare majoritate din tipi căuta sex. La fel ca şi azi, aveam libertatea de a alege şi dreptul de a căuta exact ce credeam că vrem pentru binele propriu.Eram şi suntem, egali. Nu asta era problema. Doar că nu exista unitate, nimic în comun, decât o orientare sexuală şi un club în care ne adunam câţiva, la sfârşit de săptămână. Orice urmă de comunitate era înlăturată chiar de oamenii care trebuiau să formeze comunitatea respectivă, să o facă puternică. Ăsta a fost momentul în care din toţi cei pe care îi cunoscusem, am ales să rămân cu doi oameni alături, cei pe care îi credeam eu mai aproape de modul meu de a fi. A avea doi prieteni gay, nu mai mulţi, era suficient. Am încetat să cred că e important să am o relaţie bună cu oricine, doar pentru că e firesc să fie aşa. Am "ieşit" din lumea gay a momentului respectiv, dezamăgit, supărat, dar cu lecţia învăţată. Lecţia pe care o ştiam "ca pe apă" avea titlul "Nu există comunitate gay".
Dacă e să mă întrebi astăzi, încă mai ştiu lecţia aia, tot "ca pe apă". Între timp am alţi prieteni, probabil că sunt parte din lumea gay pentru că oamenii mă ştiu dintr-un "Ceau-ceau" şi dintr-o stângere de mână, alţii mă cunosc şi dintr-un "Ce mai faci?", dar faptul că ne cunoaştem nu înseamnă ca formăm o comunitate. Sunt convins de asta. Îmi amintesc că cineva m-a rugat acum ceva vreme să scriu un articol despre gay, despre ce înseamnă "comunitatea" gay pentru mine. Nu mi s-a cerut să fiu obiectiv, din contră, cred că era aşteptată aciditatea mea printre rânduri. Am scris articolul şi cred că am am fost peste limitele normale ale acidităţii pentru că articolul respectiv nu a mai fost niciodată publicat. Probabil lovea prea tare în nişte oameni care, pe vremea aia, îşi căutau drepturile altfel decât prin GayFest-uri.
Trăim într-o Românie în care putem să spunem că nu e cel mai rău lucru să fii gay. O Românie în care încă mai suntem "poponari" şi "bulangii", în care încă am mai fi omorâţi cu pietre de către unii, dacă legea ar permite asta. În acelaşi timp, trăim într-o Românie care nu prea ne are treaba, care ne lasă să ne vedem de viaţa noastră (când spun "Românie", mă refer la oameni). Părerile sunt împărţite. Unii acceptă, alţii nu. E treaba lor şi dreptul lor. Totuşi, eu am fost tot timpul de părere că nu heterosexualii sunt problema noastră. NOI suntem problema noastră. NOI ne facem rău, NOI ne facem publicitate negativă, NOI trăim conduşi de individualism, de faptul că vrem să fim acceptaţi ca fiind o comunitate când noi nu credem în faptul că suntem, într-adevăr, o comunitate. NOI, gay-ii. Adevărul că nu îi prea pasă nimănui de chestia asta, comunitatea. Am apreciat tot timpul oamenii care s-au ridicat din mulţime şi au făcut ceva pentru ca gay-ii să fie văzuţi altfel decât prin Naomi, GayFest-uri sau Tarky. Am apreciat expoziţiile de artă gay ale unui om care a fost bătut înainte pentru că e gay. Am apreciat un blog care a tras un semnal de alarmă şi oamenii care nu fac show din faptul că au o orientare sexuală diferită de majoritate. Acolo mai sunt urmele alea de comunitate.
Aşa că avem libertate, pe cât posibil, într-o societate în care încă se mai văd urme de comunism, cel puţin în mentalitate. Suntem cu toţii egali, n-are nimeni mai mult de două coaie, chiar dacă unii cred asta. Unde e fraternitatea atunci? Doar e "Liberté, égalité, fraternité"?
Ca să mă justific... Post-ul ăsta se datorează faptului că aseară clubul Sauvage a fost închis. Au fost câteva reclamaţii cu privire la gălăgie. M-a bucurat că cineva a vrut aseară să lupte împotriva faptului că poliţia ar fi închis clubul în mod abuziv şi a făcut apel la ideea de unitate între gay, chiar dacă nu eram convins de faptul că într-adevăr se putea face ceva. Cert e că toată chestia asta m-a făcut să îmi amintesc că nu vom fi niciodată uniţi. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că dacă m-ai întreba ce s-a schimbat de când aveam 17 ani până acum, aş răspunde sincer : "Nimic". Să bem şi pentru asta diseară, pentru că azi clubul e deschis, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat ieri, nu?
(Ca să înţelegi că nu fac din tânţar armăsar, chestia asta cu clubul închis nu e such a big deal,e doar un exemplu recent, dar dacă se întâmpla ceva mai grav de atât, reacţia era aceeaşi, aia de linişte generală, aia de struţ speriat, aia de "las-o, bă, că merge ashia").
A, şi nu, nu sunt mai ştiu eu ce tip de vizionar !
Destul. Over and out.
vineri, februarie 13, 2009
Valentine's Gay
0
Hmm...nici nu ştiu, să vomit, să nu vomit...Here we go again cu miere, zahăr and...shit. Is love really all around? Sau e doar ceva în care trebuie să credem ca să ne fie bine şi mâine şi poimâine? Şi dacă e all around, de ce unii nu o văd şi alţii o "vând" pe atât de puţin?
Ciudată chestia asta cu dragostea. De fapt, dacă stau să mă gândesc, e chiar foarte simplu : o simţi sau nu. Dacă nu o simţi, mergi mai departe, cauţi, fie până oboseşti, fie până dai de ce îţi doreşti cu adevărat. Dacă o simţi... eh, lucrurile se complică puţin. Nu cred că ştiu vreun om care să nu fi vrut să schimbe o mare parte din ce era persoana cu care avea o relaţie. Auzisem undeva, nu mai ştiu exact unde, faptul că orice om, atunci când are o relaţie, încearcă să schimbe aproape tot ce nu-i place la partener. După vreo câţiva ani, ajungi în faza aia în care te trezeşti că-i spui "Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit". Opera de artă, aia la care ai lucrat în ultimii ani, şi la care ai schimbat atâte, astfel încât în viziunea ta să fie perfectă, pleacă în doi timpi şi trei mişcări. Şi nu pentru că vrea el, ci pentru că vrei tu (asta dacă ai noroc). I'm missing my point here, right?
Mai pe scurt (sau nu) : Tu, Georgel, îl vezi pe el, Georgică (în club, pe net, pe stradă sau chiar la coadă la shaorma, dacă vrei ), vă placeţi şi alegeţi să ieşiţi la un suc (sau să mâncaţi shaorma aia pentru care aţi stat amândoi la coadă, împreună). La suc, tu ai tricoul ăla negru care-ţi scoate ochii în evidenţă, iar el are blugii ăia mulaţi care arată ce fund mişto are şi cât de mândru e de asta. Vorbiţi timp de vreo două ore. Tu zâmbeşti frumos, la fel de politicos ca şi el. Îţi spune că vrea relaţie serioasă. Wow, ca să vezi, ce chestie, şi tu cauţi acelaşi lucru. După alte zâmbete şi alte poveşti, plecaţi. Fiecare acasă la el. Timp de vreo două ore curg mesaje. La prima vedere, sunteţi compatibili. Trei săptămâni mai târziu, the sex is amazing şi vă vedeţi aproape zilnic. Nu-ţi prea place muzica pe care o ascultă, dar asta e un fleac, nu e atât de important. Ai relaţie? Da, cum altfel? După încă vreo două săptămâni, seara pe la unşpe, Georgică e hotărât să se confeseze. Se ridică în cot, lângă tine şi-ţi spune, uşor emoţionat : "Georgele, eu cred că te iubesc...". "Şi eu cred că te iubesc", îi spui. Şi-apoi face gestul ăla cu mâna prin părul tău, pe care efectiv îl urăşti. Eh, un alt fleac. Lunile trec, totul e ok, dar între timp : pune valoare pe nişte rahaturi, se enervează prea uşor, pierde vremea pe net şi e uşor iresponsabil. Unde mai pui că ţie îţi place Ally McBeal, iar lui Prison Break. Tu?Eşti perfect, cum alftel? Bine, e clar, ştii că ai mai putea schimba una-alta la tine, dar nu e încă momentul. Într-o Duminică, de dimineaţă, îi spui, la cafea, că nu-ţi place să îşi bage mâinile prin părul tău. Înţelege şi nu mai repetă gestul. Mai apoi, încerci să îi explici că ştii tu mai bine cum ar trebui să fie viaţa lui şi că acolo greşeşte, iar dincolo clar nu procedează corect. I se pare că exagerezi, că încerci să-l controlezi şi e pus pe ceartă. Clar, se enervează prea uşor. În timp, îţi urmează sfaturile, e cu totul altfel, e schimbat complet. E total diferit faţă de cum era când l-ai cunoscut. Eşti mândru de ce ai făcut din el, de "opera" ta. Mai trece juma' de an şi chiar nu mai ai ce schimba la el. Cu toate astea, parcă ţi-e dor de Georgică ăla iresponsabil în unele situaţii. Prea e pragmatic acum şi prea serios în unele privinţe şi nici nu ţi-ai dat seama că îl iubeşti mai puţin. Îl tragi de mână, îl aşezi pe canapea, într-o zi, şi-i spui (ca în reclamă) : "Georgică, noi eram altfel. Te-ai schimbat atât de mult... Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndragostit". Se uită la tine, cu o privire uşor tâmpă... E clar că nu mai înţelege nimic.
(Acum sunt două variante ;)
1. Îşi face bagajul şi te trimite FIX la dracu'. Pleacă el în trei timpi şi două mişcări.
2. Îl trimiţi tu la dracu', prima la dreapta, după colţ, în doi timpi şi trei mişcări.
Stai liniştit, în ambele situaţii, nu o să-ţi dai seama că de fapt toată vina e a ta. El s-a schimbat doar, tu eşti perfect (cum altfel? :) )
Ai înţeles acum? Sau iar am vorbit mult şi prost? :))
Oricum ar fi, toţi facem asta şi toţi trecem prin asta. Toţi ne schimbăm şi toţi schimbăm ce nu ne place la oamenii din jurul nostru. Sau cel puţin încercăm să facem asta. Ne schimbăm pentru că acceptăm să facem un compromis (tu, că eu nu ştiu, am mai zis asta). Schimbăm oamenii pentru că uneori vrem să trăim într-o lume perfectă sau măcar una care să se apropie de perfecţiune. Dacă nu schimbi nimic la celălalt, mai e un risc, şi-anume ăla că "am stat atâta vreme cu el şi l-am acceptat aşa cum era şi uite unde am ajuns, am pierdut toţii anii ăştia". Aşa că, nicicum nu e bine. Ca în orice altceva, e vorba de echilibru. Pe care trebuie să îl găseşti, de fiecare dată. Ok, poate toată povestea asta cu Georgel şi-al lui Georgică e uşor exagerată, importantă e, oricum, esenţa ei.
Unde eram? A, la partea cu "dacă simţi dragostea...". E fain, mă, îţi jur. Sau cel puţin asa-mi amintesc că e... Cu toate astea e al dracului de complicat. Adică, o relaţie e fragilă, trebuie mânuită cu grijă. Trebuie să ai grijă de ea, să o creşti. Nu e suficient să vrei şi tu şi Georgică să aveţi o relatie , zic eu. E cu din alea, cu renunţat la unele lucruri ca să-ţi faci timp pentru altele, cu certuri, dar şi cu nişte clipe extrem de frumoase. Dacă ştii asta deja cum de eşti singur? Care din ele : cauţi doar sex sau nu ai cu cine să ai relaţie de fapt? Sau poate eşti ca mine, te-ai obişnuit să fii singur deja, îţi place.
Valentine's Day... Ok, nu-mi place roşu atât de mult cât să vad numa' inimioare mâine. Nici n-am motive să fac asta, ce-i drept, cu sau fără relaţie. Am un prieten - de care nu mai ştiu nimic de ceva vreme - care sărbătoreşte Crăciunul în o cu totul altă zi decât 25 decembrie. Nu e niciodată aceeaşi zi, probabil. E pur şi simplu ziua în care simte el că e pregătit pentru atmosfera aia a Crăciunului. De aia nu înţeleg eu sărbătoarea asta (care e importată, nu e a noastră, o ştim cu totii, dar vroiam doar să ştii că şi eu ştiu asta ;) ). Nu înţeleg de ce doi oameni au nevoie de o anumită zi ca să se iubească mai mult sau să facă un gest romantic sau să fie mai apropiaţi. Trebuie să fie o zi a îndrăgostiţilor pentru asta? De ce nu e orice zi Valentine's Day? Nici n-ar fi greu ca doi oameni să fie aşa în fiecare zi, doar se iubesc, adică au tot ce le trebuie, nu?
Gay sau nu, Valentine nu mă prinde anul ăsta. În sensul că, nu o să mă simt roşu şi plin de inimioare. În schimb, promit să beau pentru ziua asta, până la urmă unii cred în ea, deci trebuie să fie ceva de capul ei.
Nu ştiu dacă am înţeles tot ce am scris în post-ul ăsta. :)) Dar dacă ai înţeles tu, sunt mulţumit...Unde mai pui că am rezistat până la capăt fără să vomit cu toată mierea asta ameninţătoare din jur? Happy Valentine's Day, I guess... ! :)
Ciudată chestia asta cu dragostea. De fapt, dacă stau să mă gândesc, e chiar foarte simplu : o simţi sau nu. Dacă nu o simţi, mergi mai departe, cauţi, fie până oboseşti, fie până dai de ce îţi doreşti cu adevărat. Dacă o simţi... eh, lucrurile se complică puţin. Nu cred că ştiu vreun om care să nu fi vrut să schimbe o mare parte din ce era persoana cu care avea o relaţie. Auzisem undeva, nu mai ştiu exact unde, faptul că orice om, atunci când are o relaţie, încearcă să schimbe aproape tot ce nu-i place la partener. După vreo câţiva ani, ajungi în faza aia în care te trezeşti că-i spui "Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit". Opera de artă, aia la care ai lucrat în ultimii ani, şi la care ai schimbat atâte, astfel încât în viziunea ta să fie perfectă, pleacă în doi timpi şi trei mişcări. Şi nu pentru că vrea el, ci pentru că vrei tu (asta dacă ai noroc). I'm missing my point here, right?
Mai pe scurt (sau nu) : Tu, Georgel, îl vezi pe el, Georgică (în club, pe net, pe stradă sau chiar la coadă la shaorma, dacă vrei ), vă placeţi şi alegeţi să ieşiţi la un suc (sau să mâncaţi shaorma aia pentru care aţi stat amândoi la coadă, împreună). La suc, tu ai tricoul ăla negru care-ţi scoate ochii în evidenţă, iar el are blugii ăia mulaţi care arată ce fund mişto are şi cât de mândru e de asta. Vorbiţi timp de vreo două ore. Tu zâmbeşti frumos, la fel de politicos ca şi el. Îţi spune că vrea relaţie serioasă. Wow, ca să vezi, ce chestie, şi tu cauţi acelaşi lucru. După alte zâmbete şi alte poveşti, plecaţi. Fiecare acasă la el. Timp de vreo două ore curg mesaje. La prima vedere, sunteţi compatibili. Trei săptămâni mai târziu, the sex is amazing şi vă vedeţi aproape zilnic. Nu-ţi prea place muzica pe care o ascultă, dar asta e un fleac, nu e atât de important. Ai relaţie? Da, cum altfel? După încă vreo două săptămâni, seara pe la unşpe, Georgică e hotărât să se confeseze. Se ridică în cot, lângă tine şi-ţi spune, uşor emoţionat : "Georgele, eu cred că te iubesc...". "Şi eu cred că te iubesc", îi spui. Şi-apoi face gestul ăla cu mâna prin părul tău, pe care efectiv îl urăşti. Eh, un alt fleac. Lunile trec, totul e ok, dar între timp : pune valoare pe nişte rahaturi, se enervează prea uşor, pierde vremea pe net şi e uşor iresponsabil. Unde mai pui că ţie îţi place Ally McBeal, iar lui Prison Break. Tu?Eşti perfect, cum alftel? Bine, e clar, ştii că ai mai putea schimba una-alta la tine, dar nu e încă momentul. Într-o Duminică, de dimineaţă, îi spui, la cafea, că nu-ţi place să îşi bage mâinile prin părul tău. Înţelege şi nu mai repetă gestul. Mai apoi, încerci să îi explici că ştii tu mai bine cum ar trebui să fie viaţa lui şi că acolo greşeşte, iar dincolo clar nu procedează corect. I se pare că exagerezi, că încerci să-l controlezi şi e pus pe ceartă. Clar, se enervează prea uşor. În timp, îţi urmează sfaturile, e cu totul altfel, e schimbat complet. E total diferit faţă de cum era când l-ai cunoscut. Eşti mândru de ce ai făcut din el, de "opera" ta. Mai trece juma' de an şi chiar nu mai ai ce schimba la el. Cu toate astea, parcă ţi-e dor de Georgică ăla iresponsabil în unele situaţii. Prea e pragmatic acum şi prea serios în unele privinţe şi nici nu ţi-ai dat seama că îl iubeşti mai puţin. Îl tragi de mână, îl aşezi pe canapea, într-o zi, şi-i spui (ca în reclamă) : "Georgică, noi eram altfel. Te-ai schimbat atât de mult... Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndragostit". Se uită la tine, cu o privire uşor tâmpă... E clar că nu mai înţelege nimic.
(Acum sunt două variante ;)
1. Îşi face bagajul şi te trimite FIX la dracu'. Pleacă el în trei timpi şi două mişcări.
2. Îl trimiţi tu la dracu', prima la dreapta, după colţ, în doi timpi şi trei mişcări.
Stai liniştit, în ambele situaţii, nu o să-ţi dai seama că de fapt toată vina e a ta. El s-a schimbat doar, tu eşti perfect (cum altfel? :) )
Ai înţeles acum? Sau iar am vorbit mult şi prost? :))
Oricum ar fi, toţi facem asta şi toţi trecem prin asta. Toţi ne schimbăm şi toţi schimbăm ce nu ne place la oamenii din jurul nostru. Sau cel puţin încercăm să facem asta. Ne schimbăm pentru că acceptăm să facem un compromis (tu, că eu nu ştiu, am mai zis asta). Schimbăm oamenii pentru că uneori vrem să trăim într-o lume perfectă sau măcar una care să se apropie de perfecţiune. Dacă nu schimbi nimic la celălalt, mai e un risc, şi-anume ăla că "am stat atâta vreme cu el şi l-am acceptat aşa cum era şi uite unde am ajuns, am pierdut toţii anii ăştia". Aşa că, nicicum nu e bine. Ca în orice altceva, e vorba de echilibru. Pe care trebuie să îl găseşti, de fiecare dată. Ok, poate toată povestea asta cu Georgel şi-al lui Georgică e uşor exagerată, importantă e, oricum, esenţa ei.
Unde eram? A, la partea cu "dacă simţi dragostea...". E fain, mă, îţi jur. Sau cel puţin asa-mi amintesc că e... Cu toate astea e al dracului de complicat. Adică, o relaţie e fragilă, trebuie mânuită cu grijă. Trebuie să ai grijă de ea, să o creşti. Nu e suficient să vrei şi tu şi Georgică să aveţi o relatie , zic eu. E cu din alea, cu renunţat la unele lucruri ca să-ţi faci timp pentru altele, cu certuri, dar şi cu nişte clipe extrem de frumoase. Dacă ştii asta deja cum de eşti singur? Care din ele : cauţi doar sex sau nu ai cu cine să ai relaţie de fapt? Sau poate eşti ca mine, te-ai obişnuit să fii singur deja, îţi place.
Valentine's Day... Ok, nu-mi place roşu atât de mult cât să vad numa' inimioare mâine. Nici n-am motive să fac asta, ce-i drept, cu sau fără relaţie. Am un prieten - de care nu mai ştiu nimic de ceva vreme - care sărbătoreşte Crăciunul în o cu totul altă zi decât 25 decembrie. Nu e niciodată aceeaşi zi, probabil. E pur şi simplu ziua în care simte el că e pregătit pentru atmosfera aia a Crăciunului. De aia nu înţeleg eu sărbătoarea asta (care e importată, nu e a noastră, o ştim cu totii, dar vroiam doar să ştii că şi eu ştiu asta ;) ). Nu înţeleg de ce doi oameni au nevoie de o anumită zi ca să se iubească mai mult sau să facă un gest romantic sau să fie mai apropiaţi. Trebuie să fie o zi a îndrăgostiţilor pentru asta? De ce nu e orice zi Valentine's Day? Nici n-ar fi greu ca doi oameni să fie aşa în fiecare zi, doar se iubesc, adică au tot ce le trebuie, nu?
Gay sau nu, Valentine nu mă prinde anul ăsta. În sensul că, nu o să mă simt roşu şi plin de inimioare. În schimb, promit să beau pentru ziua asta, până la urmă unii cred în ea, deci trebuie să fie ceva de capul ei.
Nu ştiu dacă am înţeles tot ce am scris în post-ul ăsta. :)) Dar dacă ai înţeles tu, sunt mulţumit...Unde mai pui că am rezistat până la capăt fără să vomit cu toată mierea asta ameninţătoare din jur? Happy Valentine's Day, I guess... ! :)
marți, februarie 10, 2009
Scurt şi la obiect
0
Să tot fie două luni de când nu am mai scris pe aici. Nu mă întreba de ce, pentru că nu aş şti ce să răspund. Ca să rezolvăm o treabă, de vreo lună am uitat de blog-ul ăsta, iar luna de dinaintea ăsteia în care am stat prost cu memoria a fost mult prea plină.
Ce s-a schimbat :
- am renunţat, fără voia mea, la nişte principii. M-am trezit pur şi simplu că nu le mai am, nu a fost ceva plănuit. Să se noteze şi să se ţină minte faptul că I DIDN'T SEE IT COMING. În plus, am un mod de viaţă total nesănătos. Prea mult alcool şi prea multe căutări. Căutări de tot felul;
- dacă până acum am fost 100 X cerebral, între timp sunt 1000 X cerebral;
- vreau să cresc MIC :) (ca să înţelegi, am primit un mail de curând, probabil e vechea treaba şi o ştie toată lumea deja, dar eu abia acum am primit-o pe mail. Mă rog, ideea e că un adult demisionează din "funcţia" de adult pentru că e prea complicată, prea plină de responsabilităţi la care e dispus să renunţe, doar ca sa fie copil din nou. Drept pentru care vrea să crească mic.) Nu fug de responsabilităţi, nici vorbă, cred doar că m-am maturizat prea repede şi asta nu mi-a folosit (încă) la nimic.
Ce nu s-a schimbat :
- încă mi-e greu să cred în ideea plăsmuită de mulţi, găsită de puţini, aia cu "The One"-ul. Am ajuns la concluzia că unii îl găsesc, alţii nu, ceea ce e fair, oarecum. Adică, e ca şi cum ai "ajunge la televizor" sau ca şi cum ai vrea o casă şi o maşină a ta, pentru care să nu plăteşti rate. Mulţi işi doresc, puţini ajung să aibă;
- sunt la fel de sarcastic;
În rest, toate au rămas la fel.
Uite că scriu din nou... Am intrat doar pentru că mi-am amintit şi am sfârşit prin a mă analiza. Iar.
Ce s-a schimbat :
- am renunţat, fără voia mea, la nişte principii. M-am trezit pur şi simplu că nu le mai am, nu a fost ceva plănuit. Să se noteze şi să se ţină minte faptul că I DIDN'T SEE IT COMING. În plus, am un mod de viaţă total nesănătos. Prea mult alcool şi prea multe căutări. Căutări de tot felul;
- dacă până acum am fost 100 X cerebral, între timp sunt 1000 X cerebral;
- vreau să cresc MIC :) (ca să înţelegi, am primit un mail de curând, probabil e vechea treaba şi o ştie toată lumea deja, dar eu abia acum am primit-o pe mail. Mă rog, ideea e că un adult demisionează din "funcţia" de adult pentru că e prea complicată, prea plină de responsabilităţi la care e dispus să renunţe, doar ca sa fie copil din nou. Drept pentru care vrea să crească mic.) Nu fug de responsabilităţi, nici vorbă, cred doar că m-am maturizat prea repede şi asta nu mi-a folosit (încă) la nimic.
Ce nu s-a schimbat :
- încă mi-e greu să cred în ideea plăsmuită de mulţi, găsită de puţini, aia cu "The One"-ul. Am ajuns la concluzia că unii îl găsesc, alţii nu, ceea ce e fair, oarecum. Adică, e ca şi cum ai "ajunge la televizor" sau ca şi cum ai vrea o casă şi o maşină a ta, pentru care să nu plăteşti rate. Mulţi işi doresc, puţini ajung să aibă;
- sunt la fel de sarcastic;
În rest, toate au rămas la fel.
Uite că scriu din nou... Am intrat doar pentru că mi-am amintit şi am sfârşit prin a mă analiza. Iar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
