O piesă genială.
Instrucţiuni :
1. Click play.
2. Scroll la partea cu versurile şi urmăreşte-le pe măsură ce asculţi vocea. Până la capăt.
3. Enjoy.
Everybody's Free
(to wear sunscreen)
Ladies and Gentlemen of the class of '99... wear sunscreen.
If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be IT.
The long term benefits of sunscreen have been proved by scientists whereas the rest of my advice has no basis more reliable than my own meandering experience.
I will dispense this advice now.
Enjoy the power and beauty of your youth. Never mind. You will not understand the power and beauty of your youth until they have faded. But trust me, in 20 years you'll look back at photos of yourself and recall in a way you can't grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked.
You are NOT as fat as you imagine.
Don't worry about the future; or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind; the kind that blindside you at 4pm on some idle Tuesday.
Do one thing every day that scares you.
Sing.
Don't be reckless with other people's hearts, don't put up with people who are reckless with yours.
Floss.
Don't waste your time on jealousy; sometimes you're ahead, sometimes you're behind. The race is long, and in the end, it's only with yourself.
Remember compliments you receive, forget the insults; if you succeed in doing this, tell me how.
Keep your old love letters, throw away your old bank statements.
Stretch.
Don't feel guilty if you don't know what you want to do with your life. The most interesting people I know didn't know at 22 what they wanted to do with their lives, some of the most interesting 40 year olds I know still don't.
Get plenty of calcium.
Be kind to your knees, you'll miss them when they're gone.
Maybe you'll marry, maybe you won't, maybe you'll have children, maybe you won't, maybe you'll divorce at 40, maybe you'll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary. Whatever you do, don't congratulate yourself too much or berate yourself, either. Your choices are half chance, so are everybody else's. Enjoy your body, use it every way you can. Don't be afraid of it, or what other people think of it, it's the greatest instrument you'll ever own.
Dance. Even if you have nowhere to do it but in your own living room.
Read the directions, even if you don't follow them.
Do NOT read beauty magazines, they will only make you feel ugly.
Get to know your parents, you never know when they'll be gone for good.
Be nice to your siblings; they are your best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.
Understand that friends come and go, but for the precious few you should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography in lifestyle because the older you get, the more you need the people you knew when you were young.
Live in New York City once, but leave before it makes you hard; live in Northern California once, but leave before it makes you soft.
Travel.
Accept certain inalienable truths, prices will rise, politicians will philander, you too will get old, and when you do you'll fantasize that when you were young prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders.
Respect your elders.
Don't expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund, maybe you'll have a wealthy spouse; but you never know when either one might run out.
Don't mess too much with your hair, or by the time you're 40, it will look 85.
Be careful whose advice you buy, but, be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia, dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it's worth.
But trust me on the sunscreen.
vineri, noiembrie 28, 2008
Gânduri amestecate
0
De câteva zile am o stare destul de ciudată... De obicei ştiu să-mi definesc stările, dar acum habar nu am despre ce e vorba. Probabil sunt pur şi simplu încărcat cu problemele altora, fiind psihologul de serviciu al prietenilor mei.
Am spus tot timpul că viaţa mea ar fi un reality show de succes, sau chiar un best-seller. Nu mă plictisesc niciodată, iar drumurile pe care păşesc sunt întotdeauna întortocheate. Am mai spus că orice se întâmplă cu mine e important, indiferent dacă sunt lucruri bune sau rele, pentru că în final rămâne o poveste ce merită să fie ascultată. Sunt fericit, nimic de spus, dar faptul că vreau întotdeauna mai mult mă face să culeg fericirea în doze. Nu "te uita" aşa la mine. Toţi facem asta. Obţinem un lucru pentru care muncim foarte mult şi când îl obţinem ne bucurăm pentru 3 minute, cât fumăm o ţigară. Nu avem timp să ne bucurăm pentru că imediat ţintim către altceva, un alt lucru pentru care trebuie să luptăm ca să îl obţinem. Halal victorie.
Când tragi linia ca să aduni tot ce ai obţinut în ultimii ani, ce e important? Gradul de maturitate şi de independenţă la care ai ajuns? Cariera? Faptul că ai pe cineva lângă tine? Sau poate prietenii, numărul de tipi cu care ţi-ai tras-o sau chiar locurile pe care le-ai văzut? Îşi mai evaluează cineva ultimii ani? Eu unul refuz să cred că sunt un robot care nu ţine cont de trecut şi de prezent atunci când işi stabileşte viitorul. Dacă ar fi să evaluez ultimii 5 ani, aş spune că sunt anii care m-au schimbat cel mai mult, anii care m-au călit şi care au distrus poveştile cu zâne sau cu final fericit (vorbim de relaţii). Sunt un tip cât se poate de optimist, asta ca să înţelegi că tot ce citeşti tu aici nu sunt urme ale unor frustrări sau ale unei tendinţe către depresie. Poate tot ăştia ultimii 5 ani mi-au aruncat răbdarea la gunoi, încât îţi las impresia uneori că vreau să schimb lumea. Nu vreau să schimb lumea, ca ansamblu, nu e treaba mea. Vreau doar să schimb lumea care mă vizează pe mine, ca om. Vorbeam aseară cu nişte prieteni despre oamenii gay din jurul nostru. Am mâncat aceeaşi mâncare ca şi ei, am avut aceleaşi posibilităţi şi probabil am fost puşi cu toţii în faţa aceloraşi alegeri. De ce noi am luat deciziile care au făcut azi din noi oameni rezonabili, iar ei au luat deciziile care îi fac oameni de prost gust?
Probabil sunt doar obosit sau nefutut (am văzut că gândeşti asta, deşi nu e adevărat).
În final, nu cred că am avut o perioadă mai bună în viaţa mea. Da, de multe ori, ca şi tine, mi-ar plăcea să mai fiu în liceu. Ce simplu era pe atunci... Nimic nu era o adevarată problemă, aveam timp suficient pentru porcării lipsite de sens. Cu toate astea, abia aşteptam să cresc, să devin omul de azi. Asta tot datorită faptului că am vrut tot timpul mai mult decât am. Când vreau totul, însă, sunt rezonabil. Nu sunt lacom, nici nu exagerez în dorinţele mele. Mă bucură însă faptul că, din când în când, mai pot fi copilul ăla isteţ din liceu. Asta se întâmplă de fiecare dată când ies la un ceai cu foştii mei colegi din perioada liceului. Lucrurile devin iarăşi simple, pentru că suntem din nou adolescenţii ăia nebuni, dar care, de data asta nu mai vor să crească, pentru că acum ştim cât e de complicat.
Mă enervează să văd că în ultima perioadă toată lumea se desparte. Am nevoie ca oamenii din jurul meu să aibe relaţii, doar aşa, ca să mi se arate că încă se mai poate.
De ce-ţi spun ţie toate astea? Pentru că pot. Şi-apoi, oricum eşti la fel ca mine.
Am spus tot timpul că viaţa mea ar fi un reality show de succes, sau chiar un best-seller. Nu mă plictisesc niciodată, iar drumurile pe care păşesc sunt întotdeauna întortocheate. Am mai spus că orice se întâmplă cu mine e important, indiferent dacă sunt lucruri bune sau rele, pentru că în final rămâne o poveste ce merită să fie ascultată. Sunt fericit, nimic de spus, dar faptul că vreau întotdeauna mai mult mă face să culeg fericirea în doze. Nu "te uita" aşa la mine. Toţi facem asta. Obţinem un lucru pentru care muncim foarte mult şi când îl obţinem ne bucurăm pentru 3 minute, cât fumăm o ţigară. Nu avem timp să ne bucurăm pentru că imediat ţintim către altceva, un alt lucru pentru care trebuie să luptăm ca să îl obţinem. Halal victorie.
Când tragi linia ca să aduni tot ce ai obţinut în ultimii ani, ce e important? Gradul de maturitate şi de independenţă la care ai ajuns? Cariera? Faptul că ai pe cineva lângă tine? Sau poate prietenii, numărul de tipi cu care ţi-ai tras-o sau chiar locurile pe care le-ai văzut? Îşi mai evaluează cineva ultimii ani? Eu unul refuz să cred că sunt un robot care nu ţine cont de trecut şi de prezent atunci când işi stabileşte viitorul. Dacă ar fi să evaluez ultimii 5 ani, aş spune că sunt anii care m-au schimbat cel mai mult, anii care m-au călit şi care au distrus poveştile cu zâne sau cu final fericit (vorbim de relaţii). Sunt un tip cât se poate de optimist, asta ca să înţelegi că tot ce citeşti tu aici nu sunt urme ale unor frustrări sau ale unei tendinţe către depresie. Poate tot ăştia ultimii 5 ani mi-au aruncat răbdarea la gunoi, încât îţi las impresia uneori că vreau să schimb lumea. Nu vreau să schimb lumea, ca ansamblu, nu e treaba mea. Vreau doar să schimb lumea care mă vizează pe mine, ca om. Vorbeam aseară cu nişte prieteni despre oamenii gay din jurul nostru. Am mâncat aceeaşi mâncare ca şi ei, am avut aceleaşi posibilităţi şi probabil am fost puşi cu toţii în faţa aceloraşi alegeri. De ce noi am luat deciziile care au făcut azi din noi oameni rezonabili, iar ei au luat deciziile care îi fac oameni de prost gust?
Probabil sunt doar obosit sau nefutut (am văzut că gândeşti asta, deşi nu e adevărat).
În final, nu cred că am avut o perioadă mai bună în viaţa mea. Da, de multe ori, ca şi tine, mi-ar plăcea să mai fiu în liceu. Ce simplu era pe atunci... Nimic nu era o adevarată problemă, aveam timp suficient pentru porcării lipsite de sens. Cu toate astea, abia aşteptam să cresc, să devin omul de azi. Asta tot datorită faptului că am vrut tot timpul mai mult decât am. Când vreau totul, însă, sunt rezonabil. Nu sunt lacom, nici nu exagerez în dorinţele mele. Mă bucură însă faptul că, din când în când, mai pot fi copilul ăla isteţ din liceu. Asta se întâmplă de fiecare dată când ies la un ceai cu foştii mei colegi din perioada liceului. Lucrurile devin iarăşi simple, pentru că suntem din nou adolescenţii ăia nebuni, dar care, de data asta nu mai vor să crească, pentru că acum ştim cât e de complicat.
Mă enervează să văd că în ultima perioadă toată lumea se desparte. Am nevoie ca oamenii din jurul meu să aibe relaţii, doar aşa, ca să mi se arate că încă se mai poate.
De ce-ţi spun ţie toate astea? Pentru că pot. Şi-apoi, oricum eşti la fel ca mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
