Fake

Mintea mea e un camion condus de copii.

Şi chiar aşa e. De multe ori nu mă înţeleg nici eu. În mintea mea, însă, lucrurile se aşează exact cum trebuie şi încet-încet completez puzzle-uri despre tot ce ştiu sau urmează să ştiu despre mine. Şi zilnic mă bucur de căte-o chestie, de ultimul rahat posibil care ar putea să însemne ceva pentru oricine altcineva. Mă bucur că am mâini, mă bucur că am mai prins şi ziua asta de Miercuri sau că m-am trezit lângă cine trebuie sau singur, încă o dată. Şi poate că toate lucrurile astea sunt atât de demodate încât rar le mai gaseşti prin anticariate. Poate că de ultima dată cand ai vorbit cu cineva, te-ai cam schimbat. Poate printre zumzete, la o terasă sau printre rotocoale de fum, într-o oarecare cafenea auzi că "Nu mai eşti ca înainte". Şi parcă nu e cel mai rău lucru pe care-l poţi auzi despre tine.

Există o preferinţă în a ţi se spune mai degrabă că te-ai îmbrăcat frumos sau că ai slăbit, decât să ţi se spună scurt pe doi "Eşti un om de căcat" sau "Eşti un om fain, băh"- într-un moment de linişte din ăla când fiecare priveşte în gol. Nu prea e treaba nimănui să facă asta, li se pare mai simplu să fie aşa, într-o lume în care poţi să fii prost şi superficial atâta vreme cât ai haine de firmă. Şi până la urmă nu e vina noastră că am învăţat să fim aşa. De la cine să înveţi să fii altfel când ţi se spune că asta e noua regulă după care funcţionează lumea? Vrei să rămâi în urmă, sa fii un ne-adaptat? Când ai doar doi-trei oameni pe care să te poţi baza că îţi oferă sinceritatea lor, rămâi atât de des doar cu tine, iar asta poate fi înspăimântător. E atât de înspăimântător încât şaizeci la sută din oamenii pe care îi cunosc preferă să nu fie singuri, să nu rămână doar cu ei, acasă, cu uşa încuiată.

Şi de data asta nu mai are treaba cu a fi gay, de tipi care au capul băgat în cur atât de adânc încât îi ustură ochii sau de tipi faini pe care îi găseşti rar sau deloc. De data asta are legătură cu imaginea şi cu faptul că într-o lume în care toţi suntem defecţi, ne aruncăm unii în ochii altuia perfecţiunea. În oglindă, seara, după ce arunci câteva ture de apă pe faţă, te surprinde o privire care pare din ce în ce mai puţin a ta. Nimeni nu mai are zile proaste, nimeni nu mai bea apa de la robinet şi nimeni nu mai are vicii. Cum dracu' sa mai aibă când tre să fie atent la cine (atât de ruşinos şi non-posh) mănâncă maioneză, face pipi în duş şi bea bere în loc de Prosecco. Defectele tale sunt mult mai bune decât ale altora, aşa-i?

Şi suntem oameni, dar dacă foloseşti mijlocul de transport în comun sau dacă lucrezi în/cu grupuri mari - şi observi cât de predispuşi sunt oamenii să fută buna lor dispoziţie sau a altora - ştii deja că până la urmă nu suntem decât nişte animale. Oricât am avea puterea de a gândi sau de a diferenţia binele de rău, nu reuşim să ne diferenţiem de un patruped care se linge-n fund după ce-şi face nevoile. De aceea, când mă trezesc eu să răspund la întrebarea "Ce-ai mai făcut?" unui om pe care nu l-am mai văzut de ceva vreme cu "Măh, eu sunt în faza aia în care citesc mult, încerc să descopăr una-alta despre mine, mă axez pe chestiile fără valoare materială", mă loveşte o privire chiorâşă, un miros de ridiculizare şi vreo două design-uri vestimentare de cămăşi de forţă. Lucruri pe care mi le asum, până la urmă.

Partea proastă e că nu vom avea timp suficient ca, până la urmă, să ştim cu adevărat cine suntem. Vor rămâne atât de multe lucruri de care n-o să ştim niciodată că am ştiut să le facem, lucruri la care suntem buni, oameni pe care ar trebui să îi cunoaştem, decizii pe care ar trebui să le luăm. Şi încerc să trăiesc azi şi să realizez că sunt responsabil de cum interpretez tot ce mi se întâmplă şi tot ce mi se spune. Lumea e imaginea mea despre lume, nimic altceva. Valabil, fără îndoială, şi în cazul tău.
   
Aud atât de mult "trebuie" în loc de "mi-ar plăcea să" încât stau să mă gândesc dacă nu suntem nişte bife pe care le punem într-un caiet prăfuit pe care îl ţinem atât de aproape de noi (doar ne aduce importanţa faptului că suntem productivi). Mâine trebuie să ne vedem cu cinci persoane, trebuie să schimbăm faptul că ne enervează cineva şi trebuie să fim ca toţi ceilalţi ca să ne integrăm. De aia mă uit dubaş la unu' care zice că poate schimba lumea. Pentru că au incercat-o şi alţii şi după ce s-au căcat pe ei în repetate rânduri, s-au aliniat în turmă şi au mers către acelaşi metrou, acelaşi job, acelaşi apartament prea mic şi prea scump. Şi mă gândesc la ce înseamnă blog-ul ăsta pentru cele 11 vizite la două zile. Poate par frustrări sau poate creez impresia că vreau să schimb lumea. Well, I don't. Nu de alta, da' fiecare are dreptul să trăiască cum ştie şi cum poate. Că mi-ar plăcea evoluţia să nu însemne fiţe şi porcării şi tâmpenii şi mecanisme de apărare? Că spun lucruri pe care le gândesc pe şleau şi fără să cer aprobări sau comment-uri? Da, da' tot ce citeşti aici nu porneşte de la faptul că am dreptate. 

Şi scriu, şi mi-ar plăcea să fac asta mereu, doar că încă mă lovesc de faptul că nu sunt îmbracat frumos atunci când scriu, sau nu voi fi cu un kilogram mai slab sau mai gras data viitoare când o să mă vezi, ceea ce va conta atunci când vorbim despre valoarea lucrurilor pe care le scriu despre ce gândesc. :)

Well this wasn't funny, now, was it?

MW