Gânduri amestecate

De câteva zile am o stare destul de ciudată... De obicei ştiu să-mi definesc stările, dar acum habar nu am despre ce e vorba. Probabil sunt pur şi simplu încărcat cu problemele altora, fiind psihologul de serviciu al prietenilor mei.

Am spus tot timpul că viaţa mea ar fi un reality show de succes, sau chiar un best-seller. Nu mă plictisesc niciodată, iar drumurile pe care păşesc sunt întotdeauna întortocheate. Am mai spus că orice se întâmplă cu mine e important, indiferent dacă sunt lucruri bune sau rele, pentru că în final rămâne o poveste ce merită să fie ascultată. Sunt fericit, nimic de spus, dar faptul că vreau întotdeauna mai mult mă face să culeg fericirea în doze. Nu "te uita" aşa la mine. Toţi facem asta. Obţinem un lucru pentru care muncim foarte mult şi când îl obţinem ne bucurăm pentru 3 minute, cât fumăm o ţigară. Nu avem timp să ne bucurăm pentru că imediat ţintim către altceva, un alt lucru pentru care trebuie să luptăm ca să îl obţinem. Halal victorie.

Când tragi linia ca să aduni tot ce ai obţinut în ultimii ani, ce e important? Gradul de maturitate şi de independenţă la care ai ajuns? Cariera? Faptul că ai pe cineva lângă tine? Sau poate prietenii, numărul de tipi cu care ţi-ai tras-o sau chiar locurile pe care le-ai văzut? Îşi mai evaluează cineva ultimii ani? Eu unul refuz să cred că sunt un robot care nu ţine cont de trecut şi de prezent atunci când işi stabileşte viitorul. Dacă ar fi să evaluez ultimii 5 ani, aş spune că sunt anii care m-au schimbat cel mai mult, anii care m-au călit şi care au distrus poveştile cu zâne sau cu final fericit (vorbim de relaţii). Sunt un tip cât se poate de optimist, asta ca să înţelegi că tot ce citeşti tu aici nu sunt urme ale unor frustrări sau ale unei tendinţe către depresie. Poate tot ăştia ultimii 5 ani mi-au aruncat răbdarea la gunoi, încât îţi las impresia uneori că vreau să schimb lumea. Nu vreau să schimb lumea, ca ansamblu, nu e treaba mea. Vreau doar să schimb lumea care mă vizează pe mine, ca om. Vorbeam aseară cu nişte prieteni despre oamenii gay din jurul nostru. Am mâncat aceeaşi mâncare ca şi ei, am avut aceleaşi posibilităţi şi probabil am fost puşi cu toţii în faţa aceloraşi alegeri. De ce noi am luat deciziile care au făcut azi din noi oameni rezonabili, iar ei au luat deciziile care îi fac oameni de prost gust?

Probabil sunt doar obosit sau nefutut (am văzut că gândeşti asta, deşi nu e adevărat).

În final, nu cred că am avut o perioadă mai bună în viaţa mea. Da, de multe ori, ca şi tine, mi-ar plăcea să mai fiu în liceu. Ce simplu era pe atunci... Nimic nu era o adevarată problemă, aveam timp suficient pentru porcării lipsite de sens. Cu toate astea, abia aşteptam să cresc, să devin omul de azi. Asta tot datorită faptului că am vrut tot timpul mai mult decât am. Când vreau totul, însă, sunt rezonabil. Nu sunt lacom, nici nu exagerez în dorinţele mele. Mă bucură însă faptul că, din când în când, mai pot fi copilul ăla isteţ din liceu. Asta se întâmplă de fiecare dată când ies la un ceai cu foştii mei colegi din perioada liceului. Lucrurile devin iarăşi simple, pentru că suntem din nou adolescenţii ăia nebuni, dar care, de data asta nu mai vor să crească, pentru că acum ştim cât e de complicat.

Mă enervează să văd că în ultima perioadă toată lumea se desparte. Am nevoie ca oamenii din jurul meu să aibe relaţii, doar aşa, ca să mi se arate că încă se mai poate.

De ce-ţi spun ţie toate astea? Pentru că pot. Şi-apoi, oricum eşti la fel ca mine.