8:32 AM: Ce-mi
place că tanti care anunţă staţiile de metrou este întotdeauna bine-dispusă.
Anunţă urmatoare staţie cu atât entuziasm încât enervează toată turma
înghesuită care abia respiră. O frână bruscă. Mă lovesc de un tip din faţa mea
şi-mi cer scuze. Aud că „E o regulă deja ca ăsta (conductorul sau cum s-o
chema) să-şi bată joc de noi”. Cineva are experienţe neplăcute în fiecare
dimineaţă... În faţă, la vreo trei vaci distanţă (nu de alta, dar dimineaţa, în
metrou, chiar toată lumea se transformă într-o parte dintr-o cireadă), stă un
tip obviously gay. Şi pare mişto, dar nu cred că i-a spus nimeni asta suficient
pentru că nu ridică deloc privirea pentru a se uita în jur. Printre oameni care
citesc cărţi la care nu le stă gândul, cele 15 minute pe care le petrecem împreună
în metrou sunt oarecum triste. Sunt atât de multe lumi între un „Atenţie se
închid uşile” şi „Urmează staţia Piaţa Victoriei” încât devine copleşitor. Doamna
care e aşezată în faţa mea (stau în picioare), strânge buzele şi îşi mângâie
fruntea. Mă gândesc că are o zi care ar fi putut începe cu totul altfel. Trei
locuri mai în faţă, cineva încearcă să primească un răspuns la capătul celălalt
de linie. Nu primeşte niciun răspuns şi de fiecare dată apasă tasta de
închidere a apelului cu un oftat şi cu o oarecare tristeţe. Lângă, cineva
încearcă să doarmă. Puţin mai în spate cineva vorbeşte despre rapoarte şi
faptul că nu a apucat să le trimită deşi a stat până târziu cu o seară înainte.
Brusc, un metrou
plin de oameni care se lovesc unii de alţii, seci şi adormiţi, devine un loc
plin de poveşti. Şi fiecare are lumea lui. Şi oricare dintre ei a avut o
dimineaţă bună sau poate una în care s-au întâmplat lucruri pe care şi le vor
aminti pentru totdeauna. Într-un final, un tip căruia nu i s-a spus că e
suficient de mişto, ăla evident gay, ridică privirea. Arunc un zâmbet şi mă
fixează preţ de câteva secunde. Nu cred că i-a mai zâmbit cineva în metrou. Primesc
nişte scuze de la cineva care m-a călcat pe picior, timp în care tipul gay
coboară. Spun „E ok” călcătorului de
picioare şi confirm printr-o ridicare de sprâncene.
Şi-apoi, mă
loveşte. Suntem toţi lucruri pe care nu le ştim unii despre alţii. Şi toţi avem
nevoie de confirmări şi ne concepem lumile noastre individuale fix când suntem
într-o mare de oameni. Şi ne gândim că
nimeni nu se uită la noi atunci când pentru 15 minute suntem într-un metrou.
Oamenii devin obiecte atunci când sunt mulţi la un loc. Te loveşti de ei şi nu
mai contează ce sunt cu adevărat. Sunt pur şi simplu lucruri de care te
loveşti. Sunt colţuri de pat pe care le loveşti cu degetul mic de la picior.
Sunt lucruri la care te uiţi urât sau oameni cărora le arunci un zâmbet. Sunt
lucruri înghesuite într-un metrou, populaţia de la un concert sau dintr-un club
sau cărţi pe care nu le-ai citit încă.
Şi crezi că ştii ce am făcut astă vară? Crezi că atunci când citeşti câteva rânduri ştii
totul despre cine scrie? Dacă stau bine să mă gândesc, nu prea ştii. Crezi că
ştii oamenii de lângă tine când nu ştii cine eşti tu cu adevărat? La dracu’, mă
simt nevoit să-ţi fur jucăria. Nu de alta, dar s-ar putea să nu mai ai vârsta
necesară pentru asta.
Ajung la staţia
la care trebuie să cobor. După două „Coborâţi?” şi trei coate în ficat reuşesc
să ies. Şi-mi amintesc o chestie pe care am auzit-o în Crash despre Los Angeles:
„It's the sense of touch. In any real city, you walk, you know? You
brush past people, people bump into you. In L.A., nobody touches you. We're
always behind this metal and glass. I think we miss that touch so much, that we
crash into each other, just so we can feel something.” Şi parcă, din punctul
ăsta de vedere, L.A. nu e atât de diferit faţă de Bucureşti.
Mă opresc la o
ţigară şi încerc să prind cu privirea ultimul etaj al clădirii în care lucrez.
În faţa mea oameni aleargă să ajungă la timp la întâlniri la care ar putea să
întârzie fără ca asta să însemne ceva. E Valentine’s Day. Parcă sunt mai multe
cupluri decât de obicei. Sau poate nu am fost atent până azi la câte cupluri
trec prin faţa mea.
În timpul orelor de muncă, aleg să mă uit la ce înseamnă
ziua asta pentru oamenii din jurul meu. Şi întreb, non-fan fiind al zilelor
americane importate, “Ce faci de Valentine’s Day?”. Primesc un “Nimic” cu gust
de “Mi-ar plăcea să se întâmple ceva” sau un “Nu ştiu” sau un “Prietenul meu
mi-a trimis broşa asta facută de el”. Mi se pare şi mie că tipa care tocmai
mi-a spus asta ar trebui să se gândească dacă are un prieten gay sau nu pentru
că broşa chiar arată gay – nu de alta, dar când ai văzut tu ultima oară un tip
straight să facă broşe, dar chiar nu cred că e treaba mea.
Şi-mi amintesc de tipa care suna de dimineaţă fără să
primească răspuns. Poate suna un tip that she fucked up sau poate suna un tip
care a găsit-o înfiptă în ce nu trebuia. Îmi amintesc despre poveştile pe care
nu le ştie nimeni despre noi. Şi despre toate lucrurile pe care credem că le
ştim unul despre altul. Presupui că dacă dai de cineva care alege să-ţi spună
nişte lucruri despre el vei ştii exact toate experienţele prin care a trecut.
Faptul că îi faci un sex oral trebuie să însemne ceva. Faptul că îţi spune că
ar vrea să rămână să doarmă la tine, înseamnă că ai avut o performanţă demnă de
luat în considerare. Te simţi special? Da, eşti unic, vorba aia, la fel ca
toată lumea.
Pentru că e 14 februarie, primim toţi “dezlegare” să plecăm
când vrem, după ora patru. Plec pe la şase fără 20. Alt metrou, altă turmă
preocupată. Sunt la doi metri de un tip aşezat (stau tot în picioare) care îmi
aruncă un zâmbet. Nu cred că mi-a mai zâmbit cineva în metrou, aşa că arunc un
zâmbet înapoi. Şi cotul în spate pe care îl primesc parcă înseamnă mult mai
puţin decât altă dată. Există oameni care se uită în jur, care nu stau să se gândească
dacă dantura lor se loveşte la aceeaşi oră de umărul persoanei din faţă. Ignor parţial
un “Dacă e să existe cea mai proastă chimie între doi oameni, atunci între noi
e” venit de la tipa din faţa mea povestind cu o (presupun) prietenă. Zâmbesc.
S-ar putea să fac asta cam des în metrou. Nu că ar observa mulţi asta. Observă doar
cei care zâmbesc la rândul lor. Cobor de la metrou şi merg către un magazin
care să-mi permită să-mi cumpăr o sticlă de vin. Sărbătoresc. Parcă după o zi
ca asta, e loc pentru toată lumea sub soare.
La un pahar de vin, in haine pe care ar fi trebuit să le
schimb de acum o oră, Grindr-ul îmi oferă oameni care fie se simt singuri, fie
vor să facă DOAR sex oral (are şi Valentine limitele lui). Parcă nu am chef de
asta. Am chef să înţeleg că parcă suntem mai mult decât primele lucruri pe care
le vede cineva despre noi. Am chef să înţeleg de ce într-un metrou în care o
tanti mereu bine-dispusă anunţă staţiile, alegem să nu ne pese de cine e în
jurul nostru şi atunci când devenim conştienţi că sunt oameni care s-ar putea
să conteze pentru noi, prieteni, iubiţi, suntem cu totul altfel. There’s a gap.
So, I guess you should mind the fucking gap…
Seara faina, wherever you are.
MW
No Response to "Mind the gap"
Trimiteți un comentariu
Comentezi?! Comentează...