sâmbătă, februarie 14, 2009

Liberté, égalité, fraternité

1
Îmi amintesc că atunci când mi-am dat seama că nu sunt singurul gay de pe lumea asta am fost extrem de fericit. E al dracului de bine să ştii că nu eşti singur, indiferent de situaţie sau de context. Pe vremea aia toată lumea se "agăţa" pe mIRC, iar Net4U2 era un fel de club de net pentru gay, în sensul că 80% din oamenii care erau pe acolo erau gay. Când am intrat eu în toată treaba asta aveam 17 ani, băiat bine-crescut, politicos, al dracului de speriat, dar cu o voinţă puternică. Într-un final am descoperit şi #gayromania, dintr-o pură coincidenţă şi m-am pus pe vorbit (că de agăţat nu prea am ştiut niciodată să agăţ, fie spun prea multe, fie prea puţine). Îmi amintesc că a fost o mare uşurare faptul că nu eram singurul şi că, wow, până la urmă eram o comunitate. SIGUR toată lumea se va înţelege cu toată lumea, e ca o familie mai mare. Mă enerva tot timpul faptul că mi se spunea că sunt prea mic pentru că mi se părea absurd. Şi ce dacă am 18 ani (ştiam că nu e bine să zici că eşti minor, de aia nu spuneam că am de fapt 17 ani)? Nu prea pot controla sau schimba asta, nu? Câţiva ani mai târziu, adică acum, am înţeles ideea... Când ai 17 sau 18 ani, eşti copil, te îndrăgosteşti uşor, vorbeşti prostii (încă mai fac asta, se pare), ai tendinţa să sufoci. Toţi am fost aşa, probabil. Mai rău e faptul că toţi uităm asta, inclusiv eu, şi punem din start ştampila de "copil" oricărui tip de 17-18 ani. Eu unul chiar nu mă văd acum împreună cu un tip care să fie sub 22- 23 de ani. Nu e vorba de faptul că îl desconsider sau că mi se pare mai puţin deştept sau mai puţin OM, dar cred că nu am fi pe aceeaşi lungime de undă.

Trecând peste asta, vremurile alea au fost frumoase. Întâlneam oameni noi, care erau oarecum diferiţi de cum mă aşteptam eu să fie. De ce? Pentru că trăiau mai mult viaţa altora decât propria lor viaţă. Altfel spus, toată lumea vorbea de toată lumea. Şi nu vorbeau "de bine". Eu am pornit din start de la ideea că nu mi-o trag cu oricine, oricând, oricum. Pe-atunci căutam relaţie. În câteva luni am apucat să mă îndrăgostesc, să adun câteva perechi de papuci de la câţiva tipi şi am apucat să îmi fac o idee despre ce se întâmplă în jurul meu, de fapt. Intrasem într-o chestie fără să-mi iau măsuri de siguranţă. Nu intrasem într-o comunitate, pentru că, ce se întâmpla nu era demn de a purta numele ăsta. Şi nu condamnam faptul că o mare majoritate din tipi căuta sex. La fel ca şi azi, aveam libertatea de a alege şi dreptul de a căuta exact ce credeam că vrem pentru binele propriu.Eram şi suntem, egali. Nu asta era problema. Doar că nu exista unitate, nimic în comun, decât o orientare sexuală şi un club în care ne adunam câţiva, la sfârşit de săptămână. Orice urmă de comunitate era înlăturată chiar de oamenii care trebuiau să formeze comunitatea respectivă, să o facă puternică. Ăsta a fost momentul în care din toţi cei pe care îi cunoscusem, am ales să rămân cu doi oameni alături, cei pe care îi credeam eu mai aproape de modul meu de a fi. A avea doi prieteni gay, nu mai mulţi, era suficient. Am încetat să cred că e important să am o relaţie bună cu oricine, doar pentru că e firesc să fie aşa. Am "ieşit" din lumea gay a momentului respectiv, dezamăgit, supărat, dar cu lecţia învăţată. Lecţia pe care o ştiam "ca pe apă" avea titlul "Nu există comunitate gay".

Dacă e să mă întrebi astăzi, încă mai ştiu lecţia aia, tot "ca pe apă". Între timp am alţi prieteni, probabil că sunt parte din lumea gay pentru că oamenii mă ştiu dintr-un "Ceau-ceau" şi dintr-o stângere de mână, alţii mă cunosc şi dintr-un "Ce mai faci?", dar faptul că ne cunoaştem nu înseamnă ca formăm o comunitate. Sunt convins de asta. Îmi amintesc că cineva m-a rugat acum ceva vreme să scriu un articol despre gay, despre ce înseamnă "comunitatea" gay pentru mine. Nu mi s-a cerut să fiu obiectiv, din contră, cred că era aşteptată aciditatea mea printre rânduri. Am scris articolul şi cred că am am fost peste limitele normale ale acidităţii pentru că articolul respectiv nu a mai fost niciodată publicat. Probabil lovea prea tare în nişte oameni care, pe vremea aia, îşi căutau drepturile altfel decât prin GayFest-uri.

Trăim într-o Românie în care putem să spunem că nu e cel mai rău lucru să fii gay. O Românie în care încă mai suntem "poponari" şi "bulangii", în care încă am mai fi omorâţi cu pietre de către unii, dacă legea ar permite asta. În acelaşi timp, trăim într-o Românie care nu prea ne are treaba, care ne lasă să ne vedem de viaţa noastră (când spun "Românie", mă refer la oameni). Părerile sunt împărţite. Unii acceptă, alţii nu. E treaba lor şi dreptul lor. Totuşi, eu am fost tot timpul de părere că nu heterosexualii sunt problema noastră. NOI suntem problema noastră. NOI ne facem rău, NOI ne facem publicitate negativă, NOI trăim conduşi de individualism, de faptul că vrem să fim acceptaţi ca fiind o comunitate când noi nu credem în faptul că suntem, într-adevăr, o comunitate. NOI, gay-ii. Adevărul că nu îi prea pasă nimănui de chestia asta, comunitatea. Am apreciat tot timpul oamenii care s-au ridicat din mulţime şi au făcut ceva pentru ca gay-ii să fie văzuţi altfel decât prin Naomi, GayFest-uri sau Tarky. Am apreciat expoziţiile de artă gay ale unui om care a fost bătut înainte pentru că e gay. Am apreciat un blog care a tras un semnal de alarmă şi oamenii care nu fac show din faptul că au o orientare sexuală diferită de majoritate. Acolo mai sunt urmele alea de comunitate.

Aşa că avem libertate, pe cât posibil, într-o societate în care încă se mai văd urme de comunism, cel puţin în mentalitate. Suntem cu toţii egali, n-are nimeni mai mult de două coaie, chiar dacă unii cred asta. Unde e fraternitatea atunci? Doar e "Liberté, égalité, fraternité"?

Ca să mă justific... Post-ul ăsta se datorează faptului că aseară clubul Sauvage a fost închis. Au fost câteva reclamaţii cu privire la gălăgie. M-a bucurat că cineva a vrut aseară să lupte împotriva faptului că poliţia ar fi închis clubul în mod abuziv şi a făcut apel la ideea de unitate între gay, chiar dacă nu eram convins de faptul că într-adevăr se putea face ceva. Cert e că toată chestia asta m-a făcut să îmi amintesc că nu vom fi niciodată uniţi. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că dacă m-ai întreba ce s-a schimbat de când aveam 17 ani până acum, aş răspunde sincer : "Nimic". Să bem şi pentru asta diseară, pentru că azi clubul e deschis, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat ieri, nu?

(Ca să înţelegi că nu fac din tânţar armăsar, chestia asta cu clubul închis nu e such a big deal,e doar un exemplu recent, dar dacă se întâmpla ceva mai grav de atât, reacţia era aceeaşi, aia de linişte generală, aia de struţ speriat, aia de "las-o, bă, că merge ashia").

A, şi nu, nu sunt mai ştiu eu ce tip de vizionar !

Destul. Over and out.

1 Response to Liberté, égalité, fraternité

30 ianuarie 2010, 02:26

imi stii reactia la asta
:)

Trimiteți un comentariu

Comentezi?! Comentează...