joi, martie 26, 2009

Pursuit of loneliness

2
Zilele trecute, dupa cum e obiceiul, am avut parte de telefoane şi mesaje pline de urări de bine. Să fiu fericit, sănătos, whatever. Ştii tu, urări pe care le primim şi le dăm mai departe în funcţie de ziua în care ne aflăm (azi sunt ale mele, mâine ţi le dau, în acelaşi pachet, ţie - aşa se face :) ). Nimic special. Partea proastă, dacă vrei, a lucrurilor a fost că toate, absolut TOATE mesajele şi toate persoanele, îmi doreau, la începutul sau la sfârşitul lanţului de urări, una şi aceeaşi chestie : Să fiu iubit !

În cazuri din astea, există două situaţii : a) discuţii cu persoane cu care vorbeşti de maxim două ori pe an (şi nu ai nicio problemă cu asta) şi b) rude şi apropiaţi.

La categoria a) treaba stă în felul următor : "Mai eşti cu....?", "A, nu mai esti? Păi de ce? Cum aşa?" "Eşti singur? Lasă că o să fie bine" şi pac "Să fii iubit !". Over and over again.

La categoria cealaltă, lucrurile stau la fel. Măcar cei din categoria asta te scutesc de întrebările prin care să se lămurească ei cum ai ajuns tu singur şi (în viziunea lor) nefericit.Nu de alta, dar ştiu deja povestea, ştiu şi pe cine urăşti şi cine a fost vinovatul. Până şi mama mi-a dorit să fiu iubit, chiar dacă nu-şi doreşte asta cu adevărat (nu renunţă la speranţa că poate îmi găsesc şi eu o "dânsă" pentru care să muncesc şi pe care să o suport când e la ciclu - scârbos, ştiu; acceptă, dar nu înţelege - asta e altă poveste). Buun...Aşa, nu mă înţelege greşit, apreciez faptul că oamenii îmi doresc binele, dar toată nebunia asta e ca şi cum eşti răcit de abia te ridici din pat şi tuşeşti în asemenea hal încât efectiv îţi scuipi plamânii plini de tutun şi de viruşi, moment în care se trezeşte mai ştiu eu care să te întrebe "Eşti răcit?" (R: "Nu, aşa fac eu când mă plictisesc"). Sau alt exemplu. Ai părul lung până pe umeri (sper totuşi să nu îl ai chiar atât de lung :) ) şi te tunzi într-o zi, că aşa ai tu chef, periuţă. Scurt, dom'le. În momentul ăsta vine alt proaspăt trezit şi cu un MAREEE simţ de observaţie şi te întreabă "Te-ai tuns?". De ce întreabă lumea chestiile astea pe care oricum le observă şi cu şi fără ochelari că doar sunt evidente?

Ca să înţelegi care-i baiu', în spatele faptului că am apreciat ideea în sine, faptul că oamenii au fost drăguţi şi îmi doresc una şi alta, am văzut de fiecare dată acel "Să fii iubit !" ca pe un reminder al faptul că nu sunt cu cineva de ceva vreme încoace. Nu a mai stat nimeni să asculte că sunt bine exact aşa cum sunt, fără nimeni, oricât de mult îmi doresc să fiu cu cineva câteodată. Nu, dom'le, dacă eşti singur, sigur eşti maniaco-depresiv şi disperat de singurătate. Dacă eşti singur, trebuie să te urmărească singurătatea aia oriunde ai merge, să fie centrul universului tău. Unde mai pui că sigur nu ţi-ai mai tras-o de nu ştiu când, de parcă nu poţi să ţi-o tragi cu cineva decât dacă ai o relaţie cu el.

Apoi, în ritmul ăla obositor, încep să mă gândesc că ok, poate mi-ar sta bine câteodată lângă cineva. Să revin la obiceiurile alea anterioare, familiale (că familiare nu mai sunt demult), de gătit în doi, de cunoscut părinţi, bunici şi căţeluşi care fac pipi pe tine de bucurie (căţeluşii, nu bunicii). Şi-mi spun că "Bă, prea eşti bou şi lipsit de răbdare şi prea vrei totul sau nimic. Prea cauţi perfecţiunea şi renunţi uşor, când ai şi tu o căruţă de defecte." Şi brusc, sunt plin de miere şi zahăr şi lapte şi parcă m-aş uita puţin la "Dansez pentru tine" sau la "Poveştiri adevărate" că doar sunt aşa emotiv, viaţa e plină de emoţie şi de altruism. Şi parcă mi-e dor de toţi ăia care mi s-au părut mie doar pe jumate nepotriviţi. Şi parcă l-aş suna pe nu ştiu care să văd ce face, poate îl invit la o cafea şi-o să ne iubim pentru totdeauna. Totul e un vis, sigur mă aşteaptă cineva, să vin pe un cal alb. Şi parcă aş scrie varianta gay pentru "Romeo şi Julieta", dar aş schimba finalul, doar ca să rămână împreună până la adânci bătrâneţi. Şi parcă aş lăsa şi comment pe youtube la un clip cu Naomi, în care să scriu "Eşti cea mai tare! Mă faci mândru că sunt gay". Sunt un om mai bun, sunt într-o transă.

Stând aşa, într-o boemie totală, pe scările către împlinirea totală, încep să vizualizez tot ce n-a mers la relaţiile mele. Cu ce am greşit, cu ce au greşit ei. Şi nu ştiu dacă e de la faptul că m-am încruntat sau de la faptul că era pauză la "Poveştiri" sau de la faptul că mi-am amintit că o relaţie nu e numai lapte şi miere, ci şi nervi întinşi şi nopţi de certuri şi dimineţi cu amândoi în aceeaşi cameră şi lipsite de cuvinte şi înşelat şi saturaţie şi rutină, dar brusc am ieşit din stare aia de sentimentalism şi emoţie exagerată. E prea mult şi încă nu am întâlnit persoana aia care să merite un compromis (am mai spus asta, dacă ai fost atent la post-urile anterioare). A fost ca şi cum mi-am dat seama că am gura plină de rahat şi nu ştiam cum am ajuns în faza aia.

Ok, acum dă-i şi anuleză tot ce ai gândit adineauri.
Fiecare merită ce are şi sunt convins că dacă la un moment dat am luat o decizie, faptul că mai apoi s-a dovedit a fi una nepotrivită nu anuleză faptul că la momentul adoptării deciziei respective am crezut că e una foarte, foarte potrivită. (Asta ca să-l rezolvăm pe ăla pe care parcă l-aş fi sunat să văd ce mai face, că era partea cea mai importantă. Nu, nenică, te-ai dus la dracu', acolo să rămâi, că sigur am ştiut eu atunci de ce te-am trimis să vezi ce mai face). Asta una...

A doua :
Naomi, nu, nu mă faci mândru să fiu gay, iartă-mă că-ţi povestesc asta, dar sunt sincer. Prea faci circ pe faptul că eşti travestit/transsexual (nu ştiu exact). Prea mă deranjează că sunt asociat cu tine atunci când spun că-s gay. Oricum ar fi, îţi respect drepturile, dar nu, nu sunt alături de tine în nimic.

A treia :
Închid televizorul, las dansurile şi poveştirile să se ducă pe apa Sâmbetei şi deschid o minunăţie de episod de QAF. Frumos Brian ăsta şi perfect din punct de vedere al sarcasmului.

Ultima :
Omor caii albi, Romeo şi Juliete masculine şi mă gândesc că a ştiut el Shakespeare de ce i-a omorât pe amândoi în opera iniţială.

Gata, sunt ca nou. Înapoi la obiceiurile vechi. Îmi dau seama că iar m-am certat cu mine şi că ar trebui să mă gândesc la un tratament, de orice natură. Bunică-mea ar zice să beau ceaiuri, dar alea nu mă fac să nu mai cred uneori că m-am săturat să fiu gay. Că parcă de acolo pleacă toate. De la faptul că dai de bulangii, în loc de gay (mare om ăla care-a zis-o p-asta, că n-am zis-o eu :)) Pe lângă asta, cum să renunţ eu la a fi gay când e aşa de bine? Mă linişteşte faptul că aflu că pe romeo sunt aceeiaşi tipi cu 3 coaie (două sub puţă + mândria) şi faptul că în Sauvage lumea e exact aşa cum am lăsat-o acum o lună : oameni singuri, care ascund că nu le place singurătatea, oameni lipsiţi de curaj, dar care-şi plâng de milă şi-atât. Oameni care merită ce au. Până la urmă nu am pierdut nimic prin faptul că am ieşit din transă.

Aşa că, bine, mă, SĂ FIU IUBIT X 200, mulţumesc frumos! Promit să mă ţin de promisiune şi la un moment dat să fiu. Schimbă tu lumea, bulangiii, sau macăr lasă-mi numărul unui psiholog bun (ca să mă schimb eu) şi de acolo mai am o şansă. :))

Cheers !
MW

2 Response to Pursuit of loneliness

2 aprilie 2009, 12:31

alo domnu va rog nu mai ziceti atatea adevaruri intr-un articol ca imi "depresati" ziua:)
ps m-am tuns si toata ziua ma ia lumea cu te-ai tuns.....:'#))) Le zic ca nu m-am tuns ci mi-am taiat paru'

MW
2 aprilie 2009, 22:42

:))

Bun aşa, măcar nu sunt singurul deranjat de întrebările cu răspuns evident. Legat de adevăruri, voi încerca să nu-ţi mai "depresez" ziua. Aşa se nimereşte, nu e cu intenţie, zău. :)

Trimiteți un comentariu

Comentezi?! Comentează...